Pe aceeași temă
Poate că, la prima vedere, pare o afirmație prea tare (sau, în orice caz, una destul de greu de digerat), dar ea este perfect argumentabilă, și anume: modernitatea politică a României are în compoziția sa, într-un dozaj relevant, ideea populistă. Cartea de debut – un debut, să spunem din capul locului, remarcabil - a lui Robert Adam ilustrează / argumentează din abundență această stare de fapt. Iată teza mare cu care lucrează tânărul istoric (R. Adam e născut la 18 aprilie 1976, la București, și e doctor al Universităţii Libere din Bruxelles -ULB, cu o teză despre național-populism. Bursier în Franța la Școala Normală Superioară, Sorbona şi Sciences Po, colaborator științific al ULB. Domeniile sale de cercetare cuprind populismul și naționalismul în Europa, sociologia și istoria sportului, relațiile culturale externe ale UE): „populismul românesc este un produs ideologic consubstanțial modernității politice românești. El se manifestă doctrinar incipient încă de la 1821, apoi se codifică ideologic în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, zis al naționalităților, cunoaște apogeul în primele două ale celui următor, dar își exercită seducția și după 1920, când extrema dreaptă și cea stângă îi preiau trunchiat tezele, colorându-le specific. În anii din urmă, populismul are aparența unui palimpsest: absent la suprafață, la o primă vedere superficială, el continuă a se scrie în subtextul discursului public dominant“.
Citatul de mai sus este reprodus din volumul Două veacuri de populism românesc, publicat, pe final de 2018, în seria de Istorie de la Humanitas; o carte în paginile căreia, spune autorul ei, „am sistematizat în premieră istoria populismului românesc, de la origini până în zilele noastre“. Și anume, un populism – cu o istorie deja, vai, venerabilă, a cărei combustie este departe de a se fi consumat („proteiform, el s-a menținut în peisaj vreme de aproape două veacuri și nu cred că vom deplânge prea curând dispariția acestui fidel companion“, notează Robert Adam).
Există în această carte, așa cum este poate relativ simplu de intuit dată fiind miza tematică a ei, două direcții din care este prins populismul românesc: una cronologică și una tematică. În alte cuvinte, o istorie și o analitică. Suma acestora, suma contextelor pe care le etalează cele două perspective puse la lucru fac foarte bine înțelegerii – Vladimir Tismăneanu punctează în recomandarea pe care o face acestei cărți că „Robert Adam ne oferă o carte impresionantă ca rigoare academică și de o urgentă actualitate. Navigând cu sagacitate și erudiție prin apele mereu tulburi ale populismelor de ieri și de azi, autorul demistifică narațiunile autoglorificatoare ale profeților naționaliști. Calmul analitic este dublat de o pasiune morală. O pasiune care pariază pe valorile societății deschise și care știe cine sunt inamicii acesteia“, iar Cristian Preda, la rândul său, menționează: „Cartea aceasta este prima analiză a populismului, care pornește de la Tudor Vladimirescu și urmărește – cu mijloacele științei politice – evoluția politicii moderne de la noi. Construcția metodologică e riguroasă, iar scriitura – alertă. Citindu-l pe Robert Adam, îți dai seama că populismul românesc e o maladie care nu trece niciodată“.
Înainte de a semna câteva dintre reperele (nu puține) ale populismului românesc, este util un mic ocol (el e util inclusiv, așa cum se va vedea, din perspectiva prezentului și a unui viitor greu de refuzat în anii următori) chiar despre conceptul de „populism“; Rober Adam însuși o face, așa cum se cuvine, la începutul cărții sale. Termen ambiguu, greu de „prins“ în lucrări de specialitate, populismul are însă deja o „bibliotecă“ solidă și demnă de toată atenția. Margaret Canovan, un nume cu contribuții repetate la această temă, menționează (în 1981) cu privire la populism că toate formele pe care le îmbracă acesta nu au în comun decât două note: invocarea poporului și antielitismul. Altfel, când face media cu privire la ce este, ca profil ideatic, populismul, Robert Adam include pe lista trăsăturilor specifice: „caracterul transideologic, revolta omului obișnuit împotriva elitei, neîncrederea în intelectuali și politicieni corelată cu încrederea în popor ca depozitar legitim al puterii, orientarea spre trecut ca model pentru viitor și negarea progresului, mica proprietate privată ca bază a dinamismului și echității economice, înclinarea spre democrație directă sau spre un lider puternic ca formă de guvernare“. Corelat cu aprecierile menționate mai sus, încă o notă esențială despre populism: „semantic, populismul forțează sinonimia cu demagogia. (...) Problema de identitate a populismului vine din situarea sa problematică pe axa dreapta/stânga. Amestec de socialism revoluționar și conservatorism economic, el iese din tipare“. E subînțeles că formele pe care le ia populismul în România ultimelor două secole se supun acestei tradiții polimorfe pe care o are, în genere, populismul.
Perioada care e privită prin lentila populismului, care începe cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și curge până către anii 1940, acoperă partea cea mai consistentă a excelentei istoriii a populismului românesc pe care ne-o propune Robert Adam. Diversitatea formelor de populism pe care le experimentează în acest interval țara noastră este remarcabilă. Toate, ne mai spune Robert Adam, ratează: „populismele românești antebelice sau interbelice au eșuat rând pe rând din cauza incapacității promotorilor lor respectivi de a rezolva o problemă primordială: chestiunea agrară. Toate vorbeau în numele țăranului, dar îi ignorau dramele reale“. Apoi, o altă constantă izbitoare a ceea ce a fost, sub specia populismului, în perioada indicată mai înainte: „aproape toate populismele românești au fost creația unui lider carismatic. Principele Cuza, Iorga, Stere, Averescu, Nae Ionescu, Codreanu întrețineau cu națiunea (o națiune de țărani, firește) raporturi de natură emoțională, de resortul sensibilității mai degrabă decât de ordin rațional și metodic“. Nu în ultimul rând, conflictele fratricide consumă relativ repede mișcările populiste din acea perioadă, iar în perioadele când sunt la guvernare (mai ales în formule autoritare, mai puțin în formule democratice) nu rezistă mult.
Pe săgeata istoriei, a istoriei României, Robert Adam nu rămâne decât pentru note succinte la ceea ce s-a întâmplat în timpul celor patru decenii și jumătate de comunism românesc. Asumă aceasta ca atare - „regimul comunist din România nu face obiectul acestui studiu“. De asemenea, survolează, totuși, în marile sale repere, perioada cu pricina și formulează provocator că „a vorbi despre populism sau chiar despre național-populism în România comunistă ar fi riscant“. (À propos: de ce ar fi riscant, câtă vreme comunismul românesc și-a spus adesea și încă de la început „democrație populară“?) Nu în ultimul rând, relativ la perioada comunistă din România, Robert Adam trasează, în cartea de față, liniile de forță ale „național-comunismului lui Nicolae Ceaușescu“ – și o face mai ales pentru că, în chestiunea analizei populismului din ultimele trei decenii de la noi, perioada comunistă (poate mai apăsat ultimele sale două decenii și jumătate) nu poate lipsi ca termen major de comparație.
Pentru ceea ce este după 1989 pe această linie de discurs, organizare, acțiune politică și, în alt plan, de cercetare, reperele cele mai semnificative pe care le reține Robert Adam sunt formațiunile de sorginte neolegionară (Uniunea Democrat-Creștină, Partidul pentru Patrie, Totul pentru Țară, Noua Dreaptă, între acestea) și, mai ales, în ordinea în care intră în scena politică de la noi, Partidul România Mare, Partidul Noua Generație și Partidul Poporului-Dan Diaconescu. Cele trei formațiuni politice – cu performanțe politice diferite, distincte și ca longevitate pe scena politică – nu sunt, în deceniile de după căderea comunismului, entități antisistem, așa cum pretind. Pe de o parte, ele se afirmă „ca mișcări populare antisistem, dar erau populate de oamenii sistemului“. Servesc pentru o lungă perioadă drept proxy-uri politice pentru, mai ales, marele partid al ultimilor 30 de ani din România, PSDR/PSD.
Prin urmare, în condițiile în care formulele partinice, populiste, de sorginte legionară au avut rezultate foarte modeste din 1989 încoace și în situația în care „spațiul antisistem era ocupat de național-comuniști, ale căror rețele și conexiuni la toate nivelurile puterii erau mult mai bune“, răspunsul la marea provocare cu privire la ce tradiție animă populismul românesc al ultimelor trei decenii este unul tranșant. Iată, în formularea lui Robert Adam: „național-populismul românesc își are sursa în populismul interbelic (teorie ce ar face din comunism o simplă paranteză, închisă după căderea lui Ceaușescu) sau în național-comunism (ipoteză care postulează schimbări structurale induse în procesele socio-politice din România de stăpânirea comunistă și care ar continua să producă efecte în postcomunism)? Răspunsul se impune de la sine: moștenirea determinantă a național-populismului este național-comunismul“. Concluzia aceasta, care se impune cu forța evidenței, are impact și pentru ceea ce este acum în spațiul public autohton: „dacă urnele par să fi eliminat pe moment populiștii din prim-planul politicii românești, este posibil ca ei să fi înregistrat o victorie à la Pirus: dispariția lor momentană de pe eșichier a permis discursului lor să ocupe centrul scenei“.
