Pe aceeași temă
„Mă întorc cu fața spre tine ca floarea! [...] Numai pe tine te iubesc. Numai pe tine aș vrea să te văd aici, vocea mea iubită... [...] Apropie-te, nu-ți fie frică de mine, și nici mie nu mi-e frică de tine, fiindcă iubirea nu știe de frică, și frica nu știe de iubire! [...] Când o să mă ierți, o să-mi înflorească toate la un loc, o să fie iar verdeață și flori în coaja uscată a inimii și o să învie fiecare mlădiță înmiresmată. La atingerea ta îmi dau în floare durerile aidoma bucuriilor. [...] Lasămă să-ți strig din adâncurile mele, pentru că doar în marea mare a sufletului meu m-am înecat, doar valurile inimii mele m-au înghițit: am nevoie de tine! Vino! Scapă-mă! Vindecă-mă! De mine să mă vindeci, eu îmi sunt boală, tu îmi ești vindecare! Nu știu să înot în mine, în mine mă înec. La țărmul meu nu ajung.”
Fragmentul este parte a rugăciunilor personajului Iona, din capitolul cu titlul „Iartămă!”, al romanului din 2020 al Ioanei Pârvulescu, intitulat Prevestirea. Începând lectura cu un astfel de cânt alegoric de dragoste, prevestesc la rându-mi mreaja lirică a acestui minunat roman, desprinsă parcă din metrul sau piciorul alegoric al iubirii dintre Solomon și Sulamita, în trup cel puțin. Revelația și prevestirea acestui nou roman al Ioanei Pârvulescu sunt așadar legate vizibil de Cartea lui Iona și invizibil de Cântarea cântărilor sau Shir HaShirim (ebr.), care îmi pare că plutește ademenitoare peste spiritul romanului, îi dictează ritmul și duhul, astfel că narațiunea devine treptat și captivant un fel de dans al dragostei dintre Naratoare și Poveste. Romanul Ioanei Pârvulescu este un Roman al romanelor, al duhurilor narative îmblânzite, domesticite prin suavul cântec de iubire construit aici, unde inclusiv Iona „avea fire de poet”. De poet orfic, am adăuga noi. Invocarea Cântării cântărilor ne ajută să înțelegem romanul dincolo de straturile teologice, morale, apologetice sau sapiențiale, care ar putea decurge din lectura sa ca o simplă invocare și modernizare narativă ale unui mit biblic din Vechiul Testament, cel din Cartea lui Iona. Este, în fond, un roman hagiografic fără sfinți sau cu un Iona apofatic, care aici nu fuge de responsabilitatea și de frica Adevărului, ci de Sine însuși, care se neagă pe Sine. Fuga aceasta este miezul poveștii și îmi pare că doar el fuge de Sine, căci toate celelalte personaje ale romanului îl caută cu înfrigurare, ca și cum „prevestirea” nu ar fi despre cataclismul ce-ar înghiți prea-mândra cetate Ninive, ci ar fi o catastrofă a însingurării colective, o pierdere a fiecărui Sine ocultat în Sine, o scufundare în adâncurile fără lumină, unde fiecare „avea monstrul lui. Și avea duhul.” Și îmi pare că cel mai bine este exprimată această groază a ascunderii fiecărui Iona din noi chiar de către bătrânul taumaturg Iacob, care-l urmează și îl completează. Iacob este ratio, Iona este revelatio.
O ramă mitologică și alegorică este Cartea lui Iona, o altă ramă lirică, nevăzută și nespusă, este Cântarea cântărilor. Adevăratul strat al romanului este însă eminamente literar și am citit Cartea Ioanei cu sentimentul acut al unei regăsiri în conflictualitatea, în transformările și în negaționismul apofatic al personajelor. Spre exemplu, cititorul de azi se va regăsi ba în orbenia lui Abiel, cel care „vede cu degetele” și care-mi amintește de acel Zahei al lui Voiculescu, cu a sa orbenie, „școală a lui Dumnezeu”, ba în mutismul preventiv, înfricoșat și defensiv al lui Iona, un fel de voce narativă înghițită, sufocată de teama performativității cuvintelor din poveste, a celor care fac lumea să devină, să se materializeze. Teama de întâmplare, de „a face să devină” cele prevestite, de a fi cel trimis, îl schimbă, îl închide, devenind taciturn, ursuz, aproape mut, ca alter-ego al orbului Abiel. Iona acesta a înghițit duhul profetului biblic de teama acțiunilor cuvintelor sale, fiind la rândul său o extensie a Naratoarei. Iona Ioanei Pârvulescu nu mai este unul dintre cei doisprezece profeți minori. El călătorește prin intermediul straturilor narative, al ramelor invocate, ca pe o scară epică a lui Iacob, care duce direct în timpurile pandemice ale Cititorului, până în imediata noastră apropiere, purtându-ne amețitor, în cele din urmă, prin Praga, München, Paris, Londra, Napoli sau București. Polifonia sa interioară, problematică, contradictorie, introspectivă îl plasează în categoria marilor personaje, marilor profeți literari din categoria spiritelor narative sau lirice apofatice, care sfârșesc în cele din urmă prin a se autodevora. Narativ trup și hrană Sieși, Iona rupea din el, ca să parafrazăm întrucâtva după un alt învățător liric, cel Hoge Nastratin al lui Ion Barbu, un alt profet al esoterismului literar modern.
Timpurile romanului sunt și ele mereu răsturnate și fluide, precum povestirea în sine, căci avem o ramă a poveștii, care este inversată, din secolul nostru spre timpul Vechiului Testament, spre Gat-Hefer, Tars sau Ninive, reîntoarsă ba la Paris, ba în Spania lui Quijote, a lui El Greco sau suntem plasați în fața tabloului lui Rembrandt de la Viena și rechemați, în cele din urmă, în anul povestirii, 1999. Mi-am amintit și de metaforele temporale ale lui Lucian Blaga, adică de timpul havuz, cascadă și fluviu și de coexistența lor în complexa narațiune a Ioanei Pârvulescu. Cred însă că avem în Prevestirea un alt timp, unul marin, fluid, care marchează prin acel du-te-vino al mareei și căruia i se supun ființele fără cârtire, ca și cum acesta ar fi Timpul lui Iahwe, pentru că „El face să devină”, căci El e constructorul lumii, Primul narator al Marii Povești. Timpul acesta fluid se supune Poveștii care îl „face să devină”. Așa cum am mai spus, funcția performativă a limbajului prevestitor, care dă naștere lumii prin rostirea poveștii, este cheia înțelegerii crizei lui Iona, prefigurată și proiectată în vocea fiicei sale Esther, păstrătoarea Poveștii Sinelui din Sine.
Straturi în straturi, povești în povești, Sine în Sine, voci în voci, inclusiv Gat-Heferul care „ar fi încăput cu totul în palatul lui Belus”, iată miza povestitului ca dioramă a unei lumi fluide, complexa poveste a noastră, care nu ne oprim la o singură vreme, care suntem proiectați prin Prevestirea într-o existență în existență, un mise en abîme, ce poate fi prins și surprins doar de Povestea bine spusă. Ea însăși o ramă a ramelor. După predica prevestirii la banchetul din palatul regal al mândrei Ninive, doar „vocea grea” a lui Iona (!?) mai plutește în tăcerea care urmează. Aceasta este „vocea vocii”, cea care-l face, în sfârșit, pe temutul Belus să plângă. De pe fața lui dispare brusc „înfumurarea”, iar plânsul acesta devine al ispășirii. În cele din urmă, „transmis din om în om, ca râsul în timpul petrecerii, i-a cuprins pe toți.” Plânsul este contagios aici, pentru că este contagioasă povestea mereu prevestitoare. Prin poveste se salvează cetatea Ninive, și chiar dacă pentru prima dată cuvintele lui Iona nu mai au aceeași funcție, cuvintele poveștii au puterea transfigurării și a salvării. Pornind de la această forță sacrală a cuvântului narativ, îmi pare că adevărata prevestire nu este cea a lui Iona, ci cea a lui Esther, a fiicei sale, păstrătoare a Poveștii Poveștilor și vocea feminină care modernizează și transfigurează mitul lui Iona și care îl ține astfel în viață. Esther este Iona, cea înghițită în Sine și cea care exorcizează duhul poveștii. Este Esther din versetul narativ numit reprezentativ „Menirea”, de fapt, un sinonim al „Prevestirii”.
Leviatanul adevărat este Povestea, care în loc de mii de dinți, oase colosale, suflu putrezit și întuneric cavernos are mii de litere, cuvinte care se fluidizează în propoziții și fraze amețitoare, în versete lirice scurte și ascuțite, ce ne amețesc cu timpurile lor răsturnate și ascunse, cu demoni alegorici ce ne obligă să ne ascundem în noi. Iată menirea lui Esther. Iată leviatanul ei. „Că monstrul ei era povestitul și că el îi va înghiți viața... Esther a avut doar un bărbat, o fată, o nepoată și-o poveste. Dar din fata și povestea ei s-a născut legenda tatălui.” Menirea povestitului este îndeplinită chiar de fiica lui Esther, născută nu din iubirea cu Elișa, ci din adâncimile monstrului narativ domesticit prin puterea născătoare a cuvintelor. E vocea feminină care ține lumea aceasta laolaltă, căci „... uneori femeia e mai tare decât zeul”. În visul lui Hannah este prevestită înghițirea lui Iona, vocea lui Esther este cea care închide în ea monstrul lui Iona, încercând în zadar să-l lumineze prin înțelegere și, mai mult decât oricât, inelul de argint cu safir, o simbolică marcă a Vocii care povestește, este destinat „primei născute... fiindcă adevărul este că, în familia lui Iona, nu bărbații, ci femeile au ținut povestea vie.” Romanul Ioanei Pârvulescu este dedicat „taților”, dar vocea inelată cu safir este feminină.
Recitind interpretarea romanului din 2016, Inocenții, mi-am reamintit că invocam acolo un „pact al inocenței”, co-existentă tuturor vârstelor, o inocență care ne ajută să revenim mereu la suprafață în vârtejurile existenței. Pornind de la acel pact fundamental, m-am întrebat desigur despre potențialul pact propus de această dată de Ioana Pârvulescu în Prevestirea. Povestitoarea „a nouăzeci și doua care reface întâmplările” o lasă „în coadă de pește”, ceea ce nu e doar un sfârșit potrivit al poveștii, ci al romanului însuși. Așadar, și pactul acesta este un pact al neterminării, al poveștii nesfârșite, fluide. Romanul Ioanei Pârvulescu este și povestea firii noastre fluide, care, precum mareea, se retrage și revine, recompunându-ne de fiecare dată din Poveste în Poveste. Prevestirea este despre bucuria regenerativă, a renașterii în noua Poveste, o lectură care ne amețește și ne amestecă mereu „cu vârtejul apei, sclavi și stăpâni, copii și părinți, muribunzi și oameni în putere”, asemănători celor din mândra și păcătoasa Ninive, care „s-au îmbrățișat și au plâns, și au râs, fără să le mai pese de nimic altceva decât că erau oameni și erau vii.” Ce prevestire mai frumoasă ne-am dori pentru ce urmează timpului mort din care ne străduim azi să ieșim la suprafață? //
Romanul „Prevestirea” a obținut Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași.
//
Ioana Pârvulescu
//
Prevestirea
//
Editura Humanitas, București,
2020, 336 pagini
