Pe aceeași temă
Sufletul uman rămâne, în ciuda metamorfozei tehnologice a lumii contemporane, un mecanism fin; dacă-l bruschezi, s-ar putea să obţii reacţii imprevizibile, dificil de gestionat. E gândul care m-a însoţit, ca o concluzie personală, după ce am văzut premiera spectacolului Romeo şi Julieta de Shakespeare la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Yuri Kordonsky. Aşa cum ne avertizează subtil şi programul de sală, Romeo şi Julieta a devenit povestea universală (de dragoste) care circulă în toate formele, de la teatru şi filme de artă la benzi desenate şi cărţi de colorat. Fiecare epocă şi generaţie a contribuit cu ceva la transformarea piesei lui Shakespeare într-un mit. Un mit care acum trebuie să treacă proba cea mai grea: a demitizării. Premiera de la Naţional mi-a dat impresia că se înscrie voit în această ultimă logică, de desacralizare a dragostei, de deconstrucţie a discursului îndrăgostit. E limpede că revizitarea unui clasic trebuie să respecte spiritul timpului, să ne reflecteze cât mai fidel dilemele, întrebările, provocările sociale. Dar ce înseamnă azi un aggiornamento al lui Shakespeare? Cum îi testăm limitele în raport cu spectatorii, cum îi evaluăm valoarea artistică?
Piesa debutează cu scena (disproporţionată) a confruntării dintre familiile rivale, Montague şi Capulet, transpusă într-o atmosferă de cartier rău famat, de underground insalubru, de periferie industrială, stigmatizată de violenţă şi limbaj obscen. În ritmuri de disco şi house, printre travestiţi şi tineri cu skateboarduri, ai impresia că plonjezi într-o scenă decupată din Mad Max. Impresionantă rămâne coregrafia realizată de Florin Fieroiu, care acoperă scena cu secvenţe de luptă şi încleştări atent sincronizate, punând în evidenţă calităţile fizice ale actorilor. În această cheie, Florentina Ţilea construieşte un Tybalt spectaculos, convertindu-şi fragilitatea într-un streetfighter la feminin. Însă efectul „energetic“ nu durează mult şi momentele provocatoare de adrenalină sunt urmate de altele destul de statice; jocul nu-şi păstrează intensitatea şi piesa are pierderi de ritm, stagnări, chiar secvenţe ezitante care nu conving. În aceeaşi logică se desfăşoară petrecerea care reia tema confruntării între clanuri, prilej pentru regizor să aducă în scenă tipologii contemporane: travestitul (apariţie şocantă, dar foarte bine interpretat de Ioan Andrei Ionescu), lesbienele (Julieta cu propria doică, devenită Hero), dependenţii de droguri. Exces de graffitti, stupefiante şi arme albe. Adevărat, sunt aspecte care ţin de cotidianul nostru, dar în teatru nu aduc ceva nou, dimpotrivă, reprezintă o cheie regizorală folosită deja (cel puţin în Occident) până la demonetizare. Poate tocmai din cauza aceasta, scenele respective, chiar dacă provoacă reacţii pavloviene, nu reuşesc să comunice o idee, să transmită o emoţie. Violenţa şi grotescul există, dar teatrul are datoria să ne transmită, dincolo de realitatea comună, şi faţa ei transfigurată. Dacă nu generează întrebări, mulţumindu-se doar să descrie, chiar şi în imagini foarte stridente, ceea ce cunoaştem deja, teatrul rămâne la nivelul de divertisment facil. Însă şi aici trebuie să amuzi, să stârneşti râsul, care, se ştie, e un ingredient preţios al catharsisului. Din păcate, nu poţi califica drept râs cathartic un răspuns al publicului la elemente previzibile, cum ar fi sunetul vocii distorsionate de heliu, ci mai degrabă o reacţie mecanică la un stimul oarecare. Spectacolul are destule momente care exploatează chimia, dar una exterioară, care nu conduce către o empatie reală cu spectatorii. Jocul scenic are o mecanică a sa, dar nu devine organic, iar abundenţa clişeelor îl ţin prizonier într-o sferă îngustă de semnificaţii. Previzibilitatea rămâne, aşadar, unul dintre punctele slabe ale regiei. Persuasiunea senzorială nu e suficientă pentru a crea empatie, comunicare. Multe imagini şi acţiuni directe, livrate în forţă, ne provoacă sistemul nervos, dar nu catalizează o nouă stare, o transformare interioară. Personajele par mişcate din exterior, trase de sfori invizibile, determinate de „ideologia“ regizorului. Actorii nu prind rădăcini în propriile partituri. Fundaţia acestei montări atât de viscerale - lumea noastră - se dovedeşte prea fragilă pentru a susţine mesajul lui Shakespeare şi infrastructura barocă a spectacolului se prăbuşeşte în lungi secvenţe care nu conduc la o realitate demnă de investigat mai departe, prin propriile întrebări sau dileme.
Un semn de întrebare mi-a ridicat modul actorilor de a rosti textul lui Shakespeare, cu o detaşare puţin artificială, cu modulaţii recitative care dau senzaţia unei distanţări forţate, cu riscul de a-i irosi poezia. Un fragment pe care l-am apreciat a fost lectura lui Mercutio, interpretat de Marius Manole, în care i se lasă lui Shakespeare un intermezzo binemeritat. A fost, însă, o secvenţă insulară, a cărei atmosferă nu a reverberat mai departe. Întâlnirea dintre Romeo şi Julieta descumpăneşte. Verticala preludiului clasic („scena balconului“ nu e o simplă imagine denotativă), metafora ascensiunii, a fost înlocuită de orizontala întâlnirii pe canapea, lucru care, iarăşi, rezulta din nota generală a spectacolului. Atunci mi-a răsunat în urechi ecoul epilogului: „Căci niciodată n-a fost poveste mai tristă decât a Julietei și al său Romeo“. Tristă mi s-a părut alunecarea voită şi dezinvoltă în ridicol şi autopersiflare. Conversaţia în tonuri colorate de heliu a accentuat şi mai tare ideea de dragoste redusă la senzaţii epidermice şi elemente chimice, la întâlnirea ca ritual gol. Chiar şi transpus în peisajul emoţiilor postmoderne, teatrul trebuie să aibă capacitatea de a-şi salva ideea călăuzitoare. Şi dacă motivul pare să fie o actualizare fără rest, atunci din text nu mai rămâne decât o oglindă spartă, incapabilă să trimită şi către o altă realitate. Regizorul propune un dialog între lumea clasică şi cea contemporană prin introducerea mijloacelor media – alt procedeu supus presiunii modei. Avem camere de filmat, laptopuri şi telefoane mobile. Dar prezenţa acestora nu e suficient motivată în ţesătura spectacolului, dând impresia unor false prelungiri, pseudopode care, deşi se întind frenetic spre noi, nu reuşesc să ne atingă. Momentele intimităţii sunt imortalizate printr-un selfie; e cool, dar o satiră exagerată, nefiind traversată de nici un fior spiritual subtil, diluează mesajul şi devine manierism. Povestea e atât de supusă logicii timpului nostru, încât nu e capabilă să rupă lanţurile care o ţin prizonieră într-o infraumanitate lipsită de rădăcini, identitate şi sens. Crina Semciuc portretizează o Julieta a timpului nostru, adolescentă rebelă şi fragilă, reuşind să capteze cel mai mult din poezia eroinei clasice. Romeo, interpretat de Ionuţ Toader, nu se conturează însă ca interlocutor credibil, nici pentru Julieta, nici pentru ideea care-i motivează sacrificiul. Poate că asta e şi problema: aceşti eroi postmoderni nu mai mor. Ideea de sacrificiu (pentru dragoste) este eludată, poate fiindcă societatea hedonistă şi narcisistă în care trăim nu mai consideră actual un astfel de mesaj. Romeo şi Julieta se scufundă la final într-o groapă cu apă, reiterându-şi iubirea printre aceleaşi chicoteli hilare, transmiţând din tot mesajul lui Shakespeare umbra palidă a unor pixeli. La final, revizitarea lui Romeo şi Julieta mi-a dat impresia de imersiune artificială în cotidian, ca o glazură colorată aplicată deasupra unui miez dur, la care nu ajungem ca să ne putem hrăni.
Ce mai rămâne valabil din Romeo şi Julieta, aşa cum i-a imaginat Shakespeare? Care este punctul până la care reinventăm, care e graniţa fragilă dincolo de care originalitatea nu-şi mai atinge scopul, acela de a reînvia în spirit actual un text clasic, ci, dimpotrivă, îl falsifică, îi dispersează mesajul estetic şi etic în confuzia generală? E adevărat că fiecare epocă îşi are propriile obsesii, frustrări, dezamăgiri. Fiecare cultură se organizează în jurul unor linii de forţă, care pot fi frontiere către altceva mai înalt sau zăbrelele unei lumi captive în propria mediocritate, expresii ale limitelor noastre interioare. Toate aceste impresii sunt, inevitabil, subiective, iar argumentele care le susţin sunt menite să alimenteze o dezbatere, neavând intenţia să condamne teatrul sau un spectacol anume. Cultura noastră, şi mai ales teatrul luat cu asalt de atâtea alte oferte de divertisment, au nevoie de solidaritate; o putem arăta mergând la spectacole, cu dorinţa sinceră de a descoperi şi de a înţelege. Vreau să cred că nu suntem simpli spectatori avizi de entertainment, ci interlocutori într-un act de creaţie care se petrece, printr-un privilegiu pe care numai scena ni-l oferă, chiar sub ochii noştri. Zeitgeist nu e doar un concept abstract, e o realitate dinamică, ne sfidează şi trebuie să-i răspundem, mai ales în artă, cu armele potrivite.
Povestea (re)spusă de Romeo şi Julieta, în regia lui Yuri Kordonsky, seamănă cu o descindere dantescă în infern. Astfel de explorări ale abisului pot fi incitante, pot deveni prilej de reflecţie. Însă această montare rămâne tristă, fiindcă alunecă „sub vremi“, sucombă în faţa show-ului cotidian al violenţei şi mizerabilismului, fără să dea o şansă celui mai firav dintre locatarii cutiei Pandorei pe care, cu multă dezinvoltură, o deschide: Speranţa.
