Pe aceeași temă
Memorialistica românească s-a îmbogăţit cu un text publicat recent de Editura Humanitas, Să nu plecăm toţi odată*, semnat de Sanda şi Vlad Stolojan (traducere din franceză de Dana Petrişor, cu o Postfaţă de Matei Cazacu şi Nicolas Stolojan).
Nepoată a scriitorului Duiliu Zamfirescu, Sanda Stolojan (n. 1919) cunoaşte Franţa din copilărie, îşi face studiile la Bucureşti şi se căsătoreşte în 1942 cu Vlad Stolojan Filipescu. Acesta din urmă face de două ori puşcărie, în 1949, apoi în 1958, ca „duşman al poporului“, şi este răscumpărat, în 1961, de familia sa de la Paris, împreună cu soţia şi copilul, prin intermediul unui transport de cereale.
Cei doi devin figuri proeminente ale exilului românesc de la Paris. Sanda Stolojan devine translator oficial pentru limba română al preşedinţilor Franţei şi îl însoţeşte, astfel, pe Charles de Gaulle în vizita sa la Bucureşti, din 1968. Este cofondatoare a revistei Cahiers de l’Est, preşedintă a Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (între 1984 şi 1990), publică volume de poezii în limba franceză, traduce Lacrimi şi sfinţi de E.M. Cioran şi un volum de poezii de Lucian Blaga. Colaborează la emisiunile Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca, iar după 1990, îi apar mai multe volume de evocări şi jurnal, la Editura Humanitas. Se stinge din viaţă la puţină vreme după soţul ei, în 2005, la Paris.
În volumul Să nu plecăm toţi odată, Sanda Stolojan descrie perioada 1948–1961, când se instalează regimul comunist în România, oferind o mărturie extrem de preţioasă a ceea ce a fost numit „obsedantul deceniu“ din perspectiva celor care au fost în cea mai mare măsură şocaţi de această schimbare politică: „România conservatoare, dar cu idei liberale, luminată din punct de vedere intelectual..., având legături tradiţionale cu pământul, dar ataşată... unui tip de societate deschisă către Occident“.
Din 1990 încoace s-a tot scris cum s-a întâmplat, de fapt, această schimbare şi poate nu o dată ne-am întrebat „cum a fost posibil?“, de ce poporul român nu a încercat mai mult să împiedice instalarea comunismului. Există explicaţia conform căreia Partidul Comunist abia dacă exista în România înainte de al doilea război mondial, iar societatea civilă nu l-a perceput ca pe un pericol real decât atunci când era deja îngenuncheată. Pe această linie merge şi relatarea Sandei Stolojan, care descrie stupefacţia pe care o trăiau oamenii epocii în faţa insinuării, apoi a agresivităţii noii ordini, impuse de URSS.
Lumea românească de dinainte de al doilea război era o lume, desigur, imperfectă, cu destulă injustiţie socială, cu corupţie chiar la nivel înalt, dar, în ansamblul ei, era o lume structurată, care funcţiona pe baza unor ierarhii corecte şi a unei reale libertăţi de exprimare. Mai mult, exista un melanj între „vechi“ şi „modern“ pe care autoarea îl caracterizează foarte limpede: „Aparţineam unei societăţi în care, de fapt, sentimentul de clasă, aşa cum este el înţeles în Occident, nu exista. O societate în care raporturile umane erau urmarea unui trecut patriarhal şi legat de pământ, dar în care democraţia şi modernizarea făcuseră progrese importante între cele două războaie“. Aspectul acesta paşnic şi liniştea pe care o oferă certitudinile unei culturi de tip tradiţional au jucat de bună seamă un rol important în pasivitatea cu care a fost privită instaurarea regimului comunist în România.
Schimbările prin care este bulversată societatea românească la finele anilor ‘40 apar ca nişte fapte stupefiante şi fără urmări pe termen lung, tocmai pentru că nu se potrivesc cursului firesc al istoriei de până atunci: „Comunismul însemna agenţii sovietici şi politrucii aduşi de la Moscova în furgoanele armatei sovietice... Noii noştri stăpâni, ieşiţi din umbră, aveau chipuri necunoscute, nume ciudate – în general nume false care ascundeau identitatea şi trecutul lor“. La care se adaugă speranţa că americanii vor veni, în chip de salvatori!
Atacul acestei puteri teroriste (în fond) este foarte eficace pentru că se bazează pe un plan de acţiune care fusese deja verificat în Rusia şi care are la bază instalarea terorii, pentru a înăbuşi eventualele reacţii de protest. Sanda Stolojan descrie instalarea acestei frici care nu va înceta să coaguleze fiinţa emoţională a poporului român, timp de decenii şi cu reminiscenţe vizibile chiar şi în ziua de azi: „Regimul comunist făcuse tabula rasa din societatea civilă. Instaurase, în acelaşi timp, între populaţie şi putere, o distanţă ameninţătoare, învăluită în negură şi frică“.
În anii ‘50, această inoculare a terorii se face prin arestări la miezul nopţii, dictate de denunţuri, oameni nevinovaţi dispărând de acasă de pe o zi pe alta şi nemaiîntorcându-se niciodată din lagărul puşcăriilor politice. Sistemul funcţionează ca un malaxor în care toate valorile fostului regim sunt eliminate şi eşti obligat să te supui, altminteri dispari ca şi cum nici nu ai fi existat. Accesând fricile ancestrale, de conservare a propriei fiinţe, metoda nu avea cum să dea greş: „Dacă cineva mi-ar fi sugerat să mă duc şi să vorbesc cu un străin întâlnit, să zicem pe stradă, aş fi zis că-i nebun. Eram condiţionaţi de frică, deja normalizaţi, acţionam în funcţie de ceea ce ne dicta sistemul, adică tăceam“.
Sanda Stolojan explică „normalizarea“, adică supunerea faţă de sistem, fără a colabora, admiţând că, din perspectiva timpului, ea pare uneori de neînţeles. O experienţă atât de traumatizantă devine, deci, asimilabilă gândirii numai dacă ai trăit-o pe pielea ta. Autoarea povesteşte cum viaţa lor de zi cu zi se schimbă radical, sunt obligaţi să locuiască într-o casă pe care o împart cu altă familie, nu au de lucru la început, trăiesc din ceea ce vând la talcioc, apoi ea găseşte de lucru ca traducătoare, dar nu permanent şi nu are drept de semnătură, iar soţul ei lucrează în cele din urmă într-un sovrom, deşi avea diplomă de inginer obţinută la Zürich. Caracterul acestor oameni clădiţi frumos în interior – şi puternici din această cauză – îi ajută nu doar să supravieţuiască, ci şi să reuşească să se bucure de viaţă în răgazuri scurte şi atent căutate: vacanţele la mare fac parte din aceste clipe de bucurie, furate prizonieratului care devenise viaţa cotidiană.
După ce Vlad Stolojan face prima dată puşcărie, în 1949 (Sanda Stolojan scapă doar cu câteva zile de arest), fiind denunţaţi că încercaseră să treacă Dunărea, cuplul îşi imaginează că face parte din categoria celor indezirabili regimului, dar „toleraţi“, „lăsaţi în pace“. Acest mod de a vedea lucrurile, ideea că şi-au plătit „păcatele“ arată încă o dată discrepanţa dintre o gândire normală şi una criminală.
În 1958, ca reacţie la Revoluţia maghiară din 1956, Vlad Stolojan e arestat din nou, denunţat că deţinea un număr al revistei Life, dedicat revoltei de la Budapesta, la care se adaugă mărturii de posibilă conspiraţie împotriva sistemului, oferite de vecinul cu care împărţeau casa, vecin care trecuse el însuşi, de altfel, prin închisoarea politică. Vlad Stolojan Filipescu e condamnat, din nou, la opt ani de puşcărie. Nu va executa decât doi, pentru că Sanda Stolojan reuşeşte să trimită o scrisoare în Franţa, familiei soţului, iar aceasta îl va răscumpăra.
În spatele învinuirilor de „huliganism, agitaţie şi cosmopolitism“ stau, de fapt, nişte serate cu prietenii (Dan Botta, Ion Barbu, C. Noica ş.a.), în care se citeşte literatură, se ascultă muzică şi se dansează. Ele fac parte din momentele de graţie care îi ajută să supravieţuiască în anii ‘50. Cumplită ironie a sorţii, soţii Stolojan Filipescu sunt victimele unei acuzaţii de care încercaseră să se ferească: la sfârşitul acestor serate, participanţii pleacă la intervale mari unii faţă de alţii, ca să nu dea impresia unui grup conspirativ şi de aici expresia: „Să nu plecăm toţi odată“.
Volumul cuprinde şi nişte însemnări ale lui Vlad Stolojan despre detenţie, din care se distinge cu precădere figura luminoasă a lui N. Steinhardt.
Două lucruri reţinem mai cu seamă din carte: expresia autoarei „să nu arăţi ca şi când...“, care se referă la aerul pe care erau obligaţi să-l aibă cei care intrau în conflict cu regimul comunist, ei sau cineva apropiat lor. Să se comporte, deci, ca şi cum acest lucru nu s-a întâmplat. La prima vedere, pare o măsură stranie: dacă devii „duşman“, ar fi normal să te comporţi ca atare, pentru ca cei din jur să te izoleze şi să te simţi cu atât mai ostracizat. Şi totuşi, până în ‘89, celor care intrau în conflict cu Securitatea li se spunea că nu trebuie să vorbească despre acest lucru cu nimeni, nici cu rudele. A te recunoaşte „duşman“ e valabil, însă, într-un sistem legitim!
Cum comunismul nu a fost niciodată legitim, a nu recunoaşte „victime“ e o măsură cât se poate de logică! A nu părea că ai „probleme“ înseamnă că ele nu există, nici nu sunt justificate, iar sistemul este drept! Pe lângă metodele dure de represiune, această subtilitate dovedeşte încă o dată „cum a fost posibil?“.
Apoi, reţine atenţia nostalgia autoarei pentru ţara sa de baştină, în ciuda realizărilor personale din exil şi a faptului că şi-a avut alături familia. Această dragoste de ţară, devalorizată întâi de comunism, apoi de anii de „tranziţie“, este totuşi un lucru firesc, pe care va trebui să-l reînvăţăm cu toţii: „Anii aceia de moarte şi de mizerie din Bucureşti se scaldă în reflectarea cerului, în parfumul florilor şi al plantelor, în gustul fructelor amestecate cu pământ reavăn“.
Trăind la Paris, ca mulţi alţi cetăţeni străini, Sanda şi Vlad Stolojan redescoperă libertatea, pe care o câştigă „printr-o despărţire de un tip deosebit, prin smulgerea dintr-o ţară, dintr-o lume, dintr-un trecut“. Autoarea nu cade deloc în patetisme, şi doar sugerează o realitate despre care s-a vorbit puţin: sentimentele celor care, pentru libertate, erau obligaţi să-şi părăsească pentru totdeauna ţara.
În anii ‘70 şi ‘80, cei care reuşeau „să fugă“, cum se spunea, erau văzuţi ca cei mai mari norocoşi. Rămâne ascunsă cu discreţie mereu cealaltă faţă a monedei: suferinţa „despărţirii“ şi melancolia acestora, de nevindecat.
* Sanda şi Vlad Stolojan, Să nu plecăm toţi odată (traducere din franceză de Dana Petrişor, cu o Postfaţă de Matei Cazacu şi Nicolas Stolojan), Editura Humanitas, 2009.
