Pe aceeași temă
Românii au mari dificultăți în a se raporta la Miklós Horthy, însă nu trebuie să fim îngrijorați, cam aceeași stare ar trebui să o aibă chiar și maghiarii, direct afectați. Din ceea ce pare a se întâmpla în ultimii ani, se pare că o fac mai degrabă la nivel apologetic, personalitatea și epoca lui Horthy căzând ca o mănușă pe ambițiile premierului Viktor Orbán. Care poate mai greu să emită discursuri camuflat revizioniste, exprimate clar de Ungaria lui Horthy, având în vedere că Ungaria este în Uniunea Europeană, care îi mai temperează puseurile naționaliste. Un alt aspect pozitiv pe care-l bifează România față de Ungaria (în afară de realitatea existenței unei democrații funcționale): regimul mareșalului Ion Antonescu (1940-1944) nu mai este glorificat și nici instrumentalizat politic, cum este cazul cu cel al lui Miklós Horthy. Pentru cei care și-au trăit copilăria în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, sintagma de horthist este un loc comun, întipărindu-ni-se în memorie. A fi horthist desemna o bestie aliată cu cea hitleristă. Ar fi interesantă în acest sens o analiză a filmografiei istorice comuniste. De aceea este cu atât mai important să aflăm cine a fost Miklós Horthy, cât de mult a imprimat el traseul Ungariei interbelice, dar și importanța moștenirii sale istorice. Indiferent ce vom face, pentru români, el rămâne un conducător revizionist, care a profitat de necazurile noastre din 1940 pentru a smulge Transilvania de Nord. Dar dacă noi am fi fost în situația lor, ne-am fi comportat altfel, mai cavalerește, am fi lăsat să treacă momentul? Din fericire, noi nu ne punem niciodată această întrebare. Cartea istoricului francez Catherine Horel, inițial o teză de doctorat, tradusă recent și în limba română, vine să suplinească acest vid de informație istorică. Viața, dar și cariera lui Horthy se împart în trei mari perioade: cea de dinainte de 1918, când a servit cu profesionalism Marina Imperiului Austro-Ungar, cea cunoscută de noi din Ungaria interbelică și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial până în 1944 și cea de-a treia, a exilului portughez, până în anul morții sale, 1957.
Miklós Horthy s-a născut într-o familie din mica nobilime ungară care-și avea domeniul la Kenderes, la 40 de kilometri de orașul Solnok, în Ungaria Centrală. Tatăl său, calvinist, nu deținea mai mult de o sută de hectare de teren agricol, ceea ce nu era mult. Mama era catolică. O familie mixtă din punct de vedere confesional, ceea ce nu era neobișnuit în epocă. A crescut într-o familie numeroasă, părinții săi având nouă copii. Tatăl său a fost pasionat de cai, administrând și o herghelie bogată. Nu este de mirare că Horthy a dezvoltat o pasiune durabilă față de cai (iar intrarea în fiecare oraș sau orășel nord-transilvan în 1940 avea să se facă, cum altfel decât pe un cal alb), chiar dacă devenise marinar. A fost trimis să studieze la Debrecin, considerată Roma protestantismului maghiar, fiind un elev mai degrabă mediocru. Stranie a fost alegerea sa de a urma Școala navală de la Fiume, port care revenise după împărțirea din 1867 ungurilor, chiar dacă aceștia nu aveau tradiție navală. Trieste rămăsese în cadrul părții austriece, fiind și cel mai important port comercial al imperiului, care avea o singură ieșire maritimă, prin Marea Adriatică. În tot intervalul de dinainte de 1914, Horthy a cunoscut o ascensiune constantă, punctul culminant înregistrându-se când a devenit pentru doi ani aghiotantul împăratului Franz Joseph, care a devenit un model pentru el.
Îi putem reproșa justificat istoricului francez faptul că înfățișează evenimentele din 1918-1920 numai din perspectiva maghiară și a lui Horthy, obturând complet perspectiva românească a evenimentelor care i-au adus lui Horthy regența Ungariei. În primul rând, niciun moment nu se menționează majoritatea demografică a românilor în Transilvania (și nu numai). În al doilea rând, se specifică din când în când avansul trupelor române în Ungaria, fără a menționa cauza acestuia, dar este clară imaginea unor trupe române rele și viclene, care profită pentru a cuceri teritoriul Ungariei istorice. La pagina 125 suntem lăsați perplecși, „Românii intră pe teritoriul ungar pentru a-și fixa pretențiile asupra Transilvaniei”. Se lasă impresia greșită că revendicările teritoriale ale românilor ar fi fost neîndreptățite. Delegațiile române și cehe ar fi prezentat în timpul negocierilor de pace de la Paris date falsificate ale recensământului austro-ungar din 1910 (fără a se menționa sursa acestei informații).
Ungaria interbelică a fost condusă de Horthy în calitate de regent, dar și de om forte al regimului, având în vedere puterile depline pe care le avea încă din 1920 (șef al armatei, numea/ demitea prim-ministrul, aproba legile sau le respingea etc.). Horthy a dovedit că era mai mult decât un regent lipsit de ambiție atunci când au avut loc cele două tentative din 1920 ale fostului împărat austro-ungar Carol I (Carol al IV-lea, rege al Ungariei din 1916 și împărat al Austriei) de a reveni în Ungaria. Horthy a știut să tergiverseze, să se eschiveze și, în final, să-l expulzeze pe cel căruia chipurile îi ținea locul. Regimul său nu a fost totuși unul fascist, ci mai degrabă unul conservator, în care aristocrația maghiară a jucat un rol important, alături de militarii care l-au adus la putere în 1920. Un regim ca multe altele în epocă. Cimentul folosit de Horthy pe plan intern (folosit și de Viktor Orbán) pentru unificarea diverselor grupări și tendințe a fost cel al revizionismului, în sensul refacerii Ungariei de dinainte de Trianon, a Ungariei așa-zis istorice, a regelui Ștefan cel Sfânt, Ungaria primită cadou de unguri la 1867. Ascensiunea Partidului Crucilor cu Săgeți este destul de similară cu cea a Mișcării Legionare de la noi, chiar dacă Szálasi a avut mai mult noroc, iar adepții săi nu au fost deloc vânați precum în România1. Antisemitismul care a caracterizat aproape toate societățile central și est-europene în perioada interbelică avea să se manifeste și în Ungaria lui Horthy. Teroarea albă instaurată imediat după preluarea puterii avea să facă 5.000 de victime (din care 3.000 ar fi fost evrei). Din cele opt milioane și jumătate de locuitori ai țării, o jumătate de milion era formată din evrei, în marea lor majoritate concentrați la Budapesta. Legislația antisemită dură avea să fie adoptată începând cu 1938 (ca și în România), după ce Ungaria a început să aibă graniță comună cu Germania nazistă.
În final, politica revizionistă maghiară a avut un succes relativ, chiar de scurtă durată, așa cum știm. Primul pas a fost făcut prin participarea Ungariei la dezmembrarea Cehoslovaciei, prin primul diktat de la Viena revenindu-i o fâșie din Slovacia de 11.929 km, dar și Rutenia subcarpatică, unde maghiarii ar fi avut o majoritate de 86%. După retragerea armatei cehoslovace, Horthy a inaugurat practica turneului triumfător în localitățile cucerite, bine exploatat propagandistic, călare pe un armăsar alb. După ocuparea de către nemți a Cehiei și proclamarea independenței Slovaciei, Ungaria a mai primit niște resturi de plată. Cel de-al doilea arbitraj /diktat de la Viena, din 30 august 1940, este mult prea cunoscut de noi pentru a mai reveni la el. În septembrie 1940, Horthy intră triumfal în Sighet, Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Reghin. Ultima lovitură de pumnal pe la spate maghiarii o aplică Iugoslaviei (chiar dacă semnase cu aceasta un tratat de prietenie chiar în decembrie 1940), însă de această dată nu se mai pot ascunde în spatele germanilor și trebuie să lupte puțin. De altfel, premierul Teleki alege să se sinucidă mai degrabă decât să înfrunte dezonoarea. Horthy nu a avut astfel de accese de conștiință. La 10 aprilie 1941, ungurii au pătruns în Voievodina, adăugând alți 11.500 km pătrați la micul și efemerul imperiu al lui Horthy. Care nu avea cum să supraviețuiască și celui de-al Doilea Război Mondial, în care inevitabil și Ungaria a fost atrasă, chiar dacă declarația de război împotriva URSS a fost hazardată.
Ca și românii, și ungurii și-au dat seama că războiul era pierdut de germani și au inițiat tot felul de negocieri cu Aliații care nu au dus la nimic. Mai mult, nemții erau informați de ele, Hitler decizând ocuparea Ungariei la 19 martie 1944. Asta, și pentru a finaliza distrugerea comunității evreiești din Ungaria, care număra 800.000 de oameni, după anexările teritoriale din 1938-1941. Oricum, 8% dintre ei muriseră încă dinainte de deportarea din 1944 (18.000-20.000 de deportați în lagărul german de la Cameninta, 1.000 uciși de trupele maghiare la Novi Sad și 70.000 în batalioane de muncă trimise forțat în răsărit). La 15 mai 1944 a început deportarea evreilor din provincie, care au fost direcționați direct la Auschwitz, fiind gazați imediat. Evreii din Budapesta ar fi fost mai norocoși, 140.000 supraviețuind războiului, ieșind după sfârșitul asediului Budapestei. Horthy și familia lui aveau să fie reținuți de naziști și trimiși în octombrie 1944 în Bavaria, puterea fiind preluată într-un haos total de Partidul Crucilor cu Săgeți. Horthy a scăpat foarte ieftin după sfârșitul războiului, fiind citat ca martor în cadrul Procesului de la Nuremberg, având norocul să cadă prizonieri la americani, care au refuzat cererea de extrădare formulată de Tito, care îi voia capul pentru masacrul de la Novi Sad. În timp ce zeci de oficiali ai Axei, aliați ai Germaniei naziste, cădeau sub rafalele plutoanelor de execuție (inclusiv cei doi Antonești), Horthy și-a trăit bătrânețea târzie destul de relaxat (poate doar mareșalul finlandez Mannerheim să fi avut la fel de mult noroc, exilat în Elveția). Autoarea aproape că îl exonerează de orice vină în legătură cu aplicarea Soluției Finale în Ungaria și, în principiu, de orice vexațiune comisă de trupele maghiare în teritoriile cucerite. Horthy avea să moară în 1957, la Estoril (s-ar fi văzut și cu Carol al II-lea la cinematograf, ne îndoim să fi fost o întâlnire prea caldă), fiind înhumat în cripta familială de la Kenderes în 1993, la eveniment participând mii de oameni. //
1. E drept, se pare că s-au dedat într-o măsură mult mai redusă la activități teroriste.
// Catherine Horel
// Amiralul Horthy, regentul Ungariei
// Traducere: Lia Decei
//
Editura Humanitas,
București, 2019, 424 pagini
