Sa privesti inapoi fara manie

Nu cred ca sunt prea multi aceia care, daca ar face exercitiul de imaginatie prin care s-ar vedea proiectati in urma cu cateva decenii, victime inocente ale unei incarcerari pe motive politice, ar putea spune cu mana pe inima: "As fi rezistat". Oricat de mare ar fi increderea in sine sau, de ce nu? inconstienta, probabil ca la experienta inchisorii comuniste nu se vad prea multi ca ar fi supravietuit demn. Teroarea a fost mult prea mare, umanul a decazut atunci prea mult, prin zelul tortionarilor, in subuman, o limita a suportabilitatii a fost trecuta, dincolo de care cu greu s-ar mai putea trece. S-a dorit distrugerea fiintei umane in ce are ea mai de pret si, partial, nu se poate spune ca nu s-a si reusit.

Marturiile celor care au supravietuit acestor inchisori comuniste sunt, de cativa ani incoace, de cand le putem citi, coplesitoare din mai multe motive: mintea care citeste inainteaza greu prin iadul descris, si care e absolut real, nu e un horror de fictiune, apoi, naratorul este in cea mai mare parte din cazuri oarecum detasat de text, poseda o obiectivitate care stupefiaza, chiar daca ne dam seama ca ea apartine doar momentului redactarii. Faptele sunt infatisate nud, fara epitete, fara lamentari, fara expresia deznadejdii care era, cu siguranta, omniprezenta. Aceasta obiectivitate face posibila redactarea textului, iar dincolo de ea fiecare patimitor al acestei experiente stie cel mai bine cum s-a descurcat cu propriile-i limite…

Editura Humanitas ne propune un volum de memorii* al unui astfel de supravietuitor: Adrian Oprescu. Titlul  ne introduce deja in ceea ce face singularitatea  cartii: Varul Alexandru si alte povesti adevarate. Pentru ca avem de citit chiar o carte de povesti! Autorul ei are un parcurs existential aparte, care trebuie rememorat: s-a nascut in 1929, iar la varsta de douazeci de ani, in 1949, fiind student la Academia Comerciala, este arestat si i se insceneaza un proces politic. Niste simple discutii cu colegii, in care se aratase critic la adresa regimului, se transforma in afiliere la o grupare care ar fi purtat numele aberant "Tineretul Regalist Revolutionar" si e condamnat la doi ani de inchisoare pentru "atitudine dusmanoasa la adresa regimului popular". Face inchisoare la Craiova si apoi la Canal. Eliberat in 1951, i se stabileste domiciliu fortat. Reuseste, in fine, mai tarziu, sa faca dreptul la seral, isi intemeiaza o familie, dar in 1974, cand ajunge la Paris, nu se mai intoarce in tara. La 45 de ani ia cumva viata de la capat, isi recupereaza familia, lucreaza si face alte studii, la Conservatoire des Arts et Métiers. Se pensioneaza in 1994 si debuteaza in literatura, la varsta de 77 de ani, cu acest volum de memorii.

Spuneam, totusi, ca avem de citit o carte de povesti. Este surpriza cartii care, in loc de un text fluviu, dens si lung, cum sunt textele traditionale de memorii, ne propune o lectura vioaie, in trei timpi. Structura volumului este foarte bine gandita si are coerenta, logica si stilistica textelor literare: prima parte, Coltul meu de rai, reface tabloul copilariei la Cezieni, sat oltenesc din perioada interbelica, perioada care dobandeste virtuti paradisiace. Cateva povestiri din care se desprinde clar figura bunicului, un adevarat pater familias, simple fapte cotidiene din viata unui copil iau alura unor momente de gratie divina pentru ca apartin unui timp al inocentei si al fericirii. Vremurile sunt asezate, intr-o lume nu doar a bunastarii, cat mai ales a calmului, a politetei, a unor valori care urmau sa fie distruse sistematic doua decenii mai tarziu. Duiosia cu care autorul evoca aceasta perioada a vietii sale il contamineaza si pe cititor: e foarte multa nostalgie si foarte multa iubire pentru acele vremuri de inocenta - nu doar ale unei persoane, ci si ale unui popor intreg.

Partea a doua, Caderea in infern, cea mai consistenta parte a volumului, e compusa si ea din povestiri, de data aceasta carcerale. Eroul lor e un tanar de douazeci de ani, care se trezeste intr-un proces inscenat asa cum patrunzi intr-un cosmar: buimac, nestiind ce cauti acolo si asteptand nerabdator sa scapi. Ne-am putea imagina lesne ca este strivit rapid de malaxorul sistemului represiv al epocii, care vana si adesea fabrica "dusmani ai poporului", pentru a da o lectie virtualilor protestatari. Ce poate sa faca un tanar de douazeci de ani in fata Raului? Adrian Oprescu ne surprinde extrem de placut de la pagina la pagina pentru ca, asemeni unui erou de basm, care are tot vreo douazeci de ani si e supus la grele incercari, de unul singur, el are o anumita puritate interioara si reuseste sa reziste nu doar in mod demn, dar ne starneste categoric admiratia. Are capacitatea de a nu-si face iluzii, verticalitatea morala de a nu pactiza cu tortionarii si mai ales poseda o forta vitala iesita din comun. Toate acestea il vor salva, de fapt, pe Adrian Oprescu din experienta la care l-a chemat destinul.

Povestile lui Adrian Oprescu sunt toate una mai captivanta decat cealalta. De la cum si-a confectionat un tigaret cu ajutorul unui placheu de la pantofi, lucru pentru care a fost pedepsit cu cateva ore de stat, gol, in "ghetarie", o celula cu pojghita de gheata pe jos, la cum un coleg a sculptat tot cu ajutorul unui placheu o troita in miniatura, dintr-un os de bou, lectiile de fizica si astronomie date lui "badea Chitu" - lumea carcerala este o sursa inepuizabila de intamplari uluitoare, pe care autorul le pune in pagina cu talent, pentru ca fiecare istorioara are o intriga, are suspens, personajele sunt usor de vizualizat si mai ales sunt neincarcate cu detalii inutile. Cititorul patrunde foarte usor intr-o poveste colorata atat cu spaime, cat si cu umor (negru), uneori.

Cele mai frapante povesti sunt, insa, cele care descriu experienta de la Canal. Sosirea in lagar are aerul unui tablou de Goya: dupa trei zile de mers cu trenul intr-un vagon supraaglomerat, in plina vara, detinutii trebuie sa alerge printr-un camp de maracini: "«Sa nu-i puna Dumnezeu omului in spinare cat poate sa duca». Vorba aceasta o auzisem de sute si de sute de ori in inchisoare. Intr-adevar, ma intrebam in timp ce, transformat intr-un schelet cu picioarele insangerate, alergam pe un camp fara noima, batuti din fata de un vant puternic, insotit de praf  si suflat parca dintr-un cuptor incins, intr-adevar, cat poate duce un om? Un fel de sfere de maracini uscati, impinse de vant, se rostogoleau in jurul nostru. Nici urma de Dunare sau de mare. Eram in interiorul Dobrogei. In miezul ei de lut, de arsita si de maracini".

In lagar, munca este istovitoare, iar un detinut care il sfidase pe un gardian este omorat de acesta noaptea; ca sa i se piarda urma, trupul lui e aruncat intr-un cuptor. Cei care se imbolnavesc si nu mai rezista la incarcat de pamant sunt pusi sa sparga bucati de piatra, intr-un ultim popas catre cimitir. Adrian Oprescu, vazandu-i, isi jura sa reziste ca sa nu ajunga acolo. De fapt, munca istovitoare are menirea de a-i extermina, lent, pe toti detinutii. Nu exista cale de scapare. Sansa lui se dovedeste a fi momentul in care, in fata unei munci la calea ferata, el pretinde a sti sa dirijeze lucrul. Forta vitala de exceptie care-l insufleteste, instinctul de supravietuire ii dau curajul nu doar de a pretinde ca stie sa faca munca respectiva, dar si abilitatea de a o face, pana la urma. Scapa, astfel, de munca exterminatoare de la incarcat de pamant si se alege cu o alta, mai tolerabila, pe care o ia foarte in serios (ceea ce l-a si ajutat sa reziste): "Munceam, batandu-mi capul cum trebuie facut si incercand sa gasesc o noima in ceea ce trebuie sa fac".

Ierarhiile sunt foarte dure si clare in lumea lagarului, iar Adrian Oprescu se dovedeste foarte intelept pentru varsta lui, cucerind destul de repede increderea "greilor", cei cu condamnari mari, alaturi de care e mutat fara explicatii, acestia banuind la inceput ca e "turnator".

Ultima parte, Epilogul, reconstituie un eveniment de dupa eliberare, cand Adrian Oprescu a lucrat o vreme ca "brigadier crescator porcine", la o ferma de stat de langa Bucuresti. Intr-o seara, cu colegii, se strang si beau vin din causul unor ardei, depanand povesti. La final: "M-am simtit dintr-o data optimist si fericit. Nu aveam niciun motiv sa fiu asa. Nici macar unul. Nicio poarta din viata pe care o puteam zari nu era deschisa. Dar eram tanar".

Tineretea splendida a acestui tanar care, in loc sa se franga, se indreapta sub masinaria teribila care trebuia sa-l distruga este ceea ce ne ramane, ca imagine, dupa citirea cartii. Dincolo de fotografia sa de tinerete, mai avem si exemplul unui caracter pur si neinfricat, care s-a construit pe sine sanatos si admirabil dintr-o incercare a sortii care pe altii i-a invins: "Canalul m-a invatat sa mestec singur tot ce am trait mai departe si m-a scutit astfel de rusinea de a intelege lumea nu numai gata mestecata si gata digerata de mintile altora". Lui Adrian Oprescu i se potriveste foarte bine vorba lui Mircea Vulcanescu: "intamplarile, bune sau rele, ale voastre sunt. Sa nu le ocoliti, nici uita".

Prefata lui Gabriel Liiceanu contureaza un personaj care nu se va dezminti in cursul lecturii. Asteptam continuarea povestilor, pentru ca Adrian Oprescu este un mare povestitor. Daca a inceput sa scrie tarziu este, poate, pentru ca a preferat sa traiasca si sa inteleaga viata decat sa se grabeasca sa o fixeze pe hartie, crezand ca a inteles-o devreme.

* Adrian Oprescu, Varul Alexandru si alte povesti adevarate, Editura Humanitas, 2008.