Sankt Helmuth

N-are rost sa ne prefacem. Exista destin. Cine nu l-a trait inca sa faca bine sa taca. Cine l-a trait sa faca un pas inainte si sa spuna ce-a vazut. Adevarul-adevarat. Destinul? O harpie lenesa la minte, indopata si aroganta. Altfel de ce si-ar fi batut joc de Helmuth Rahn? Strangeti-va in jurul focului si luati aminte. Veti auzi o poveste crancena despre rautatea vicleana a destinului, ajutorul pe care-l dam noi, orbii, nefericirii celor pe care credem ca-i iubim si puterea fara seaman a omului singur cu credinta sa.

Sepp catre Gott

Helmuth Rahn s-a nascut in timpul unui turneu inutil. Era 1954, Helmuth Rahn avea pe atunci 25 de ani si echipa sa, Rot Weiss Essen, juca fotbal compensatoriu, in America de Sud. Peste cateva zile urma sa inceapa, in Elvetia, Cupa Mondiala. Cine era german si parte a fotbalului mare era de gasit acolo, in Elvetia. Germania, antrenata din 1938, peste dictatura si suspiciuni postnaziste, de Sepp Herberger, era calificata si instalata intr-un hotel prea putin instelat (sub trei) la Berna. Cine era german si nu reusise sa urce in fotbalul mare era de gasit in afara Bernei. De pilda la Montevideo. Penarol-RW Essen a inceput ca un meci de agatat fete locale si s-a terminat cu un amor prin telepurtare. La inceput, nemtii au stat cuminti sub mascari si trucuri de strand uruguayene. Fetele din localitate au fost cucerite de baietii de la Penarol si tocmai dadeau drumul salvamarilor de care-si legasera inimile cu 10 minute mai inainte.

Deodata, prin minutul 20, Helmuth Rahn s-a sculat in picioare de pe podeaua anonimatului si a inceput sa alerge pe o linie pe care numai el o vedea: destinul tocmai lasase o dara care ducea de la Montevideo la Berna si de acolo spre un loc pustiu in care era infipt un placaj pe care scria cu litere de catran: "Nemurire". Rahn a luat la alergat tot lotul Penarol, marcand din cand in cand goluri (la numaratoarea finala patru). Fetele s-au intors la vechile lor iubiri, salvamarii, iar antrenorul lui Rot Weiss a dat fuga la posta sa trimita o depesa. Adresa: Berna, la hotelul de sub (trei) stele. Mesajul: "Mein Liebe Sepp, am vazut ce-ti trebuie. Ti-l trimit. Rahn! Wunderbar!". A doua zi Helmuth Rahn pleca spre fotbalul mare. A treia zi, dupa primul antrenament, batranul Sepp mormaia ceva in barba. Enuntul s-a pastrat fragmentar. Au ramas cateva cuvinte: mann... fussball... Gott...

Premiza

Destinul a inteles sa faca din primul meci al lui Rahn la nationala o capodopera. O capodopera de inselaciune. Ungaria cea mare, echipa cum n-a mai fost pe lume decat in tricou brazilian a trecut ca un car de lupta asirian peste pigmeii blonzi. Ungaria-Germania 8-3! Ce hohot de ras universal! Ce bine pedepseste Dumnezeu! Germania platea reparatii si pe stadion. Rahn a marcat un gol si a supravietuit bombardamentului maghiar. Premiza era fixata. Ce anume pregatea destinul avea sa se vada dupa incheierea grupelor, sferturilor si semifinalelor. In finala.

Concluzia

Finala, Ungaria-Germania era, in definitiv, un meci jucat. Si pentru ca se jucase (8-3, in grupe), si pentru ca n-avea sens. La ce bun? Inca un 8 sau alti multiplii de 8 la 3? La pauza era deja 2-0 si ungurii din toata lumea se convingeau ca au avut tot timpul dreptate: maghiarii au un destin imperial. La primul gol german, teoria menirii istorice a maghiarilor era inca in picioare. Dupa o jumatate de ora raporturile istorice reveneau la proportii naturale. Helmuth Rahn, un german bolovanos, simplu, de o forta si incapatanare medievale, dadea de veste lumii ca Germania n-are de gand sa se aseze in insectar. Cele doua goluri ale lui Helmuth Rahn sunt cele mai importante goluri marcate vreodata. Efectul lor ocupa cateva biblioteci. Purtata de ele Germania reaparea din cel mai adanc zero istoric, Ungaria primea pe tava mitul esecului in pragul gloriei (degustarea n-a incetat), iar Rahn urca sus, intre eroi. Pentru un timp.

Iesirea

De aici inainte povestea lui Helmuth Rahn incape in cateva fraze scurte si rele ca un manual german cu instructiuni de intrebuintare a sicrielor. 1955 trece repede. Rahn bea de la un cap la altul al anului, asa incat in '56 face prima luna de puscarie, dupa o incaierare de pomina. In '57 mana lui Sepp Herberger il apuca iar pe Rahn de vointa si il aduce la nationala. Cupa Mondiala din '58 e un semiesec, dar Rahn e din nou fotbalist adevarat. Despartit de sticla, Rahn face sub supravegherea lui Herberger inca 2 sezoane bune, dupa care se intoarce la bautura. In '60 joaca ultimul meci, contra Portugaliei, marcheaza si pleaca definitiv. Pana in '65 joaca atat cat il lasa betiile. Dupa '65 nu-l mai lasa deloc. Rahn e alcoolic. Deschide un atelier de reparatii auto, dar uita sa se puna pe treaba. Da faliment si bea, uitat, adica stimat teoretic pentru "miracolul de la Berna" si atat. In 1970, daca ar fi avut timp, Germania ar fi trebuit sa ia seama la "miracolul de la Essen". Dar Germania e ocupata cu "miracolul economic". Toata lumea traieste bine, din ce in ce mai bine, isi pierde credinta si nu are cum sa bage de seama ca altcineva o gaseste. Rahn descopera iesirea. E catolic practicant si nu mai bea. Dar nici nu mai vrea sa auda de fotbal. Refuza toate ofertele. Nu vrea sa i se scrie "Memoriile", contra unei carute de bani. Nu vrea documentare TV, nu vrea gale, receptii, interviuri. Nu mai vrea sa fie Helmuth "Doua Goluri". Vrea sa traiasca pana la cap doar viata pe care a descoperit-o la 40 de ani. Prin revelatie. A murit pe 14 august 2003.

Patimile mici si dese

Helmuth Rahn n-a spus nimanui cum a ajuns la credinta. Stim doar ca n-a mai vrut sa vorbeasca de fotbal si din acel moment n-a mai baut. Helmuth Rahn si-a invins destinul dupa ce fusese invins de destin de cateva ori: o data prin fotbalul care l-a facut marioneta si apoi marioneta uitata a multimilor consumatoare de celebritati; a doua oara prin ura de sine a celui ce bea. Rahn a fost un fotbalist mare, fara norocul fotbalistilor mari. Destinul a facut din el o jucarie, dar n-ar fi reusit fara noi. La un moment dat sau altul am fost sau vom fi cu toti vinovati sau complici la farsa croita anume pentru Rahn. Caci, fara graba de a ovationa si, apoi, de a lepada eroi, am fi avut poate mai multa rabdare cu Rahn. Cum a avut el cu noi. Dupa ce si-a gasit Dumnezeul, Rahn n-a mai vrut sa stea de vorba cu noi despre fotbal. A fost hotararea unui om care a incercat astfel sa ne fereasca de jocul de-a patimile mici si dese. Golgeteri, finale, surprize. Icoane de vedete - rama fixa, chipul reciclabil. Helmuth Rahn ne-a spus singurul lucru important rostit in legatura cu jocul pe care am invatat sa-l punem inaintea tuturor lucrurilor: exista viata dupa fotbal.