Pe aceeași temă
Şarpele din Essex ne poartă în epoca victoriană, fără însă să ne-o prezinte aşa cum o ştiam până acum. Contrar seriei de pudibonderii şi de constrângeri de tot felul specifice vremii, romanul pleacă de la o legendă locală, pentru a creiona caractere admirabile, îndrăzneţe şi poveşti în care misterul vine mereu să tulbure pacea a ce am putea numi tipica sensibilitate britanică, rezervată, dar romantică, pedantă, dar şi surprinzătoare.
În urma morţii premature a soţului ei, Cora Seaborne, încă tânără, mamă a unui băieţel, Francis, se retrage împreună cu acesta şi cu doica lui, Martha, în provincie, la Aldwinter, în regiunea Essex. Cora e pasionată de paleontologie şi speră să facă descoperiri pentru că în zonă, spune ea, totul stă pe o piatră din Paleozoic. E prietenă cu doctorul Luke Garrett, care va părăsi şi el Londra din când în când, pentru a o vedea pe femeia pe care o iubeşte, dar cu care nu îndrăzneşte mai mult decât o prietenie afectuoasă. Cora îl tratează ca pe un copil, deşi el e un chirurg extrem de talentat, şi îl numeşte Drăcuşorul.
În Aldwinter, comunitatea trăieşte sub semnul unei legende spectaculoase. În urmă cu două sute de ani se spune că un monstru marin arătând ca un şarpe ar fi fost văzut în estuarul Blackwater, iar cutremurul din urmă cu doar câţiva ani a reanimat spaima de el. În prezent, orice se întâmplă mai curios sau dramatic este pus pe seama lui, iar Cora e fascinată de ideea că în spatele acestei superstiţii se ascunde de fapt o creatură marină încă neidentificată de oamenii de ştiinţă.
În orăşelul din Essex, ea se împrieteneşte cu pastorul William Ransom, în ciuda faptului că iniţial avuseseră prejudecăţi unul despre celălalt. Soţia reverendului, Stella, este o mamă dedicată pentru cei trei copii ai ei şi nu e deranjată de conversaţiile dintre soţul ei şi tânăra londoneză. Confesându-i-se pastorului, Cora îşi revelează natura însetată de cunoaştere şi de libertate: „Uneori am senzaţia că mi-am vândut sufletul ca să pot trăi aşa cum vreau eu. Ah, nu mă refer la ceva imoral sau lipsit de conştiinţă, ci la libertatea de a avea gândurile care mă obsedează uneori, de a le trimite acolo unde vreau eu să se ducă, de a nu le lăsa să pornească pe drumul conturat de altcineva, care duce doar în direcţia asta sau asta... (...) Aveam credinţă, genul de credinţă cu care cred că ne naştem, dar am văzut ce poate face ea şi am schimbat-o pe altceva. E un fel de orbire sau o decizie conştientă de a fi nebun - să refuzi orice este nou şi minunat, să nu vezi că sunt la fel de multe miracole într-un microscop precum sunt în Scripturi!“.
Există în roman o pledoarie pentru puterea medicinei, a ştiinţei în general, prin figurile doctorilor Luke Garrett şi George Spencer, prietenul său. Luke va opera pe inimă un tânăr care ar fi fost lăsat să moară de alţi medici din spital, iar acesta, Edward Burton, va supravieţui, miraculos, şi va începe să lucreze, alături de Martha, socialistă avant la lettre, pentru a–i ajuta pe săraci să nu mai locuiască în case mici şi insalubre, care le primejduiesc chiar viaţa, în Londra.
Spaimei comunităţii faţă de ideea de şarpe-monstru i se opune fascinația personajelor principale faţă de ştiinţă: paleontologie pentru Cora, marxism pentru Martha, chirurgie pentru Luke şi Spencer. Privindu-l pe Luke operând, Spencer găseşte valenţe estetice în ceea ce vede: „Totul este atât de perfect aşezat!, şi-a spus Spencer, minunându-se, ca întotdeauna, de frumuseţea şi de luminozitatea corpului uman. Marmorarea cu roşu şi cu albastru-vineţiu, micile provizii de grăsime gălbuie: acestea nu erau culori ale naturii. O dată sau de două ori, muşchii din jurul tăieturii s-au încordat uşor, ca o gură prinsă într-un căscat prea lung. Apoi s-a văzut inima, care vibra în carcasa ei mătăsoasă, părând foarte puţin afectată“.
Reverendul William Ransom este atipic pentru meseria şi locul în care se află. Nu e dogmatic, nu e mărginit, iniţial îşi dorise să fie inginer!, are chiar o cultură şi o deschidere către Raţiune care o încântă pe Cora. Ea îl întreabă chiar, uluită, ce caută acolo, iar el răspunde, cu siguranţa de sine a aceluia care a ajuns să se cunoască pe sine şi să fie în acord cu sine: „Am o minte destul de ascuţită - dacă mi-aş fi jucat cărţile bine, aş fi putut chiar să mă aflu acum în vreo adunare de minţi luminate, dezbătând vreun aspect minor al unei legi, întrebându-mă dacă vom mânca calcan la cină şi dacă Ambrose a găsit un nou candidat pentru Parlament, dacă ar trebui să merg pe Drury Lane sau spre Mall la cină. Dar mă îngrozeşte gândul ăsta. Prefer o după-amiază petrecută îndrumându-l pe Cracknell înapoi spre Dumnezeu care nu l-a părăsit niciodată, în locul a o mie de cine pe Drury Lane. Prefer o seară petrecută analizând Psalmii, în sărături, cu cerul deasupra capului, în locul a o mie de plimbări în Regency Park“.
Cora şi pastorul Ransom se vor îndrăgosti unul de altul, iar tuberculoza Stellei îi va împiedica să încerce să fie împreună. Respins de Cora, Luke, cu mâna dreaptă distrusă după ce îl ferise pe Spencer de atacul unui nebun înarmat, Luke deci vrea să se sinucidă. Stella, greu bolnavă şi pradă unui delir mistic, încearcă şi ea să se sinucidă, deşi în mintea ei ar face astfel drumul către Dumnezeu. O copilă, Naomi, înspăimântată de ideea monstrului marin, fuge de acasă. Localnicii din Aldwinter fac tot felul de lucruri prosteşti, din teama că monstrul marin se va întoarce. Unora li se pare că îl aud noaptea, iar altora li se pare că îi văd spinarea ieşind din mare. Cora e martora unui fenomem de isterie colectivă a unei clase de elevi, în şcoala unde se dusese să le vorbească despre paleontologie.
Comunitatea din Aldwinter e îngrozită într-o dimineaţă de un miros pestilenţial şi se gândeşte iar la şarpele cumplit, dar va descoperi cu mare bucurie că mirosul provine de la un peşte mai neobişnuit, mort, care e adus de valurile mării la mal. Spre dezamăgirea celor care chiar voiau să existe un şarpe-monstru!
Deşi se pleacă de la un fapt real, un pamflet, Veşti stranii din Essex, care îi anunţa în 1669 pe săteni de existenţa unui şarpe teribil, iar oamenii simpli sunt gata să creadă orice, oricând, autoarea dă dovadă de umor atunci când povesteşte reacţiile acestora şi nu îşi propune deci să scrie un roman de tip mistery.
Şarpele din Essex este o poveste despre superstiţii, despre spaime colective ancestrale, iar sentimentele comunităţii faţă de şarpele-monstru sunt ambivalente: atracţie şi groază în acelaşi timp, practic, reprezentarea conceptului freudian de „l’inquiétante étrangeté“, în traducere, ciudăţenia neliniştitoare. Dar e în egală măsură şi un roman de iubire, despre multiplele feluri în care se poate iubi, căci pastorul William Ransom le iubeşte şi pe Stella, şi pe Cora, aşa cum Cora îi iubeşte şi pe William, şi pe Luke. Se leagă o iubire stranie şi între Francis, copilul Corei, şi Stella, cea bolnavă şi obsedată de culoarea albastră, în vreme ce de copiii ei va avea grijă cuplul Ambrose. Spencer are pentru Luke o prietenie care seamănă cu iubirea, aşa cum şi Martha are pentru Cora sentimente foarte puternice şi o devoţiune care vor fi diminuate abia după ce se căsătoreşte cu Edward.
Orice a fost derapaj se repară în final, chiar dacă nu putem vorbi despre happy-end. Epoca victoriană este, deci, oarecum reabilitată, prin personajele care dovedesc îndrăzneală în lupta contra normei comune, dovedesc pasiune, dorinţă de libertate şi aspirație către cunoaştere şi fericire. Se detaşează net, în roman, figura Corei, feministă avant la lettre, care-i va spune lui William: „Îl dispreţuiesc, trupul meu nu a făcut niciodată nimic altceva decât să mă trădeze: nu în el locuiesc, eu locuiesc aici, sus, în mintea mea, în cuvintele mele...“.
Şarpele din Essex e un roman tipic britanic, cu atmosferă, cu detalii minuţioase, cu analiză psihologică, dar şi cu un suflu modernist, datorită umorului şi ironiei, toate acestea făcându-l o lectură încântătoare.. //
