Pe aceeași temă
N-a trecut mult timp de când disputa în jurul camerei de filmat pe scenă era în floare și aprindea multe polemici. Pentru mulți dintre artiștii din lume, problema era tranșată. Pe la noi, mulți mai aveam dubii plângând după emoția respirației în direct. Nu mai departe decât la ultimul FNT (Festivalul Național de Teatru), un spectacol exemplar în materie precum cel al Katiei Mitchell de la Londra (Miss Jully) traducea tehnologia digitală în termenii artei spectacolului într-un mod creator și emoționant, iar Radu Afrim făcea din Trei surori călătoria galactică pe care doar în lumea virtuală o poți imagina. Și a mai fost și acel Hamlet al regizorului canadian Robert Lepage dintr-un cub în care încăpea toată omenirea, și experimentele audio ale lui Simon Mc Burnney, și încă multe alte exemple celebre. E adevărat că au fost și multe rateuri în istoria recentă a digitalizării pe scenă, mai ales pe la noi prin țară, spectacole cu miză mică și mijloace precare în care doar camera nu putea suplini lipsa de idei și talent. Ce vreau să spun e că și teatrul românesc s-a aflat cât de cât pregătit, instruit, fie și pe cont propriu, sub asaltul tehnicii digitale, dar nimeni nu bănuia că ea va deveni colacul de salvare al unei arte care își are, totuși, originile în amfiteatrele antice. Dar, la urma urmelor, și pictura a început pe pereții peșterilor și a ajuns la serialism și desen pe calculator. Nu putem refuza progresului ce e al progresului.
Există, pe de altă parte, oameni de teatru care și-au găsit în acest spațiu al exprimării un fel de vocație, artiști care și‑au mișcat rotițele imaginației către alte lumi decât cea reală a proverbialei scânduri. Unii dintre ei, mai timid sau mai agresiv, au perseverat diabolicum și azi sunt primii care pot servi teatrului ceea ce vremurile o cer: arta digitală. Printre ei, Bobi Pricop, tânărul regizor afirmat cu această preocupare în multe teatre din țară și, nu în ultimul rând, la Naționalul bucureștean, unde a început prin a ne ameți, la propriu, cu imaginile halucinante din O poveste cu un câine de la miezul nopții. Am scris atunci despre ceea ce consideram exces de tehnicitate și nu bănuiam că preocuparea regizorului era serios orientată spre aceste noi mijloace care deschid teatrului și alte multe și interesante posibilități de exprimare. În incertitudinea timpului pe care-l trăim sub amenințarea pandemiei și a crizei sanitare asociate, Bobi Pricop e în elementul lui. Și-a lărgit nișa și a fost de la început în centrul atenției cu idei și experimente în domeniu realizate cât mai profesionist. După Cluj, Craiova, Piatra Neamț, regizorul și-a mutat uneltele la Sibiu, realizând la secția germană a Teatrului Național Radu Stanca un spectacol inedit, intitulat Live. Și chiar live este, petrecându-se totul la vedere în și dincolo de cadrele destinate a fi miezul poveștilor pe teme sociale ale zilei pe care le vrea spuse spectacolul. Scenaristul care i le-a furnizat, Tomas Perle, chiar dacă n-a făcut o prea laborioasă investigație socială, limitându-se la subiecte devenite clișeu (discriminarea etnică, înșelăciunea, agresiunea psihică, deviațiile comportamentale sexuale din lumea clericilor), i-a furnizat regizorului materialul de viață, la scenariu participând și actorii trupei în acel work-in-progress care a precedat montării. Cele cinci povești constituite în module ale spectacolului sunt de sine stătătoare și beneficiază de un montaj în a cărui dinamică găsim și actori jucând la cameră, și tehnicieni pregătind între scene platoul și cadre filmate în exterior. Acest din mers e, de fapt, farmecul spectacolului (chiar de la început îl vedem pe regizor în fața scenei făcând ultimele pregătiri), care ne induce ideea că facem parte din poveste (regretul absenței publicului din sală e suplinit de sentimentul că suntem și noi cei din cealaltă parte a ecranului prezenți, dând like-uri și eventual comentând pe FB). Cum dezbaterea se dorea a fi actuală, greul ar fi trebuit să cadă pe mesajul întâmplărilor relatate. Firesc, nu toate au acest potențial de interes și dacă în secvențele filmate în exterior din prima poveste se simte stângăcia contextului tehnic și artistic, în episoadele centrate pe dialoguri la distanță, spectatorul e mai țintit atras în miezul poveștii. Și atunci când asistăm la interviul pentru angajare al unei domnișoare absolvente de IT pentru care patronul german nu are decât job sezonier la cules de sparanghel sau îngrijit bătrâni sau când privim sadismul de pe fața hoțului travestit în doctor care încearcă să stoarcă de bani o mamă disperată de vestea că fiul ei accidentat e în comă. Momentul, intitulat Guerilla investigation, ne invită să îl însoțim pe un jurnalist german pe drumurile României pitorești în căutarea pedofilului în sutană despre care, straniu, cei întrebați nu au auzit, deși toți știu. Filmările exterioare și interviurile-instantaneele cu cetățenii pitorești, dar de o prostie tristă aparțin jurnalismului și fac figură aparte în întregul spectacolului, accentuând impresia de mixtum, de aglutinare a întregului. Personal, mi-a plăcut oaza de poezie din secvența despre doi tineri care se cunosc pe internet inițial la jocuri, fiind cât pe ce să-și dea întâlnire live, dar renunțând în favoarea unei fascinante călătorii imaginare mai ceva ca a Micului Prinț. Aici, Bobi Pricop a fost artistul așteptat, soluția sa de o mare sensibilitate poetică fiind inspirată. Cei doi adorm cu gândul la locurile privite abandonându-se visului vis. Echipa întregului spectacol: Mihai Popa, imagine, montaj, Ovidiu Popa, operator, Eduard Gabia, muzica, scenografia și mulți alții împreună cu actorii: Johanna Adam, Yannick Beker, Emoke Boldizsar, Daniel Bucher, Anca Cipariu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Valentin Spath l-au susținut pe regizor în acest demers original. Spectacolul în limba germană, cu subtitrare, va fi reprezentat și cu public în sală când va deveni posibil. Și dac-ar fi să-i precizăm genul, cred că termenul potrivit ar fi spectacol-instalație (regizorul semnează și concepția spațiului), că tot nu prea știm cum s-ar defini teoretic acesta.
Dincolo de acest efort creativ, scena teatrală actuală e aproape în întregime în pleinerism. Prin parcuri, prin grădini, curți, incinte în aer liber, chiar și muzee, pe scene improvizate sau mai dotate au fost deplasate spectacolele de la sediu, potrivite sau nu noului cadru. De la Suceava ne-au venit imagini cu cant-actorii spectacolului Pisicuțe, cocoțați într-un balcon de unde priveliștea dealurilor Bucovinei era, presupunem, foarte frumoasă. Risipiți pe pajiște, spectatorii socializau de la distanță, aplaudând timid. Prin curtea Muzeului Național al Literaturii își prezintă constant spectacolele Teatrul dramaturgilor români aflat sub egida acestuia, în Cișmigiu, scena amenajată de Primărie dă bătăi de cap locatarilor din împrejurimi, prin parcul Herăstrău și la fostul Teatru de vară 23 August nu mai știm exact cine se perindă. S-ar zice că dorința de a se menține în atenție e uneori mai mare decât putința de a o face profesionist și adecvat, pentru că atunci când nimic nu le forța, teatrele au ignorat ceea ce se cheamă stagiunea estivală. Sunt așa, dar mai degrabă nepregătite, preferând să pună vara lacătul pe ușă. De la dispariția Grădinii Boema mai nimic nu se mișca în București, ca și prin țară. Iată că acum, și Brașovul descoperă minuni de spații, bastioane medievale și ne-am bucura să auzim că-și mai aduce cineva aminte și de spectacolele de sunet și lumină. De la inaugurarea anul trecut a sălii în aer liber Amfiteatru de pe acoperișul TNB am avut prima vară teatrală magică transformată acum în vara de alertă și necesitate, într-un loc adecvat momentului.
Cei din urmă, dar nu ultimii pe lista celor care țin sus cu ambiție steagul teatrului sunt colegii de la Teatru TV. Pe lângă deschiderea tradiționalei scene în aer liber din curtea instituției, un fel de scenă-suport frecventată în ultima vreme mai ales de Teatrul Bulandra, continuă redifuzarea din arhiva de aur a Televiziunii a spectacolelor de patrimoniu de pe vremea când nu se auzise nici de scena digitală, nici de covid. Așa încât mai avem o alternativă, chiar dacă TVR3 nu e în grila tuturor cabliștilor, să apelăm la fotoliul de telespectator pentru întâlnirea cu marii artiști de azi și de ieri care au învățat că teatrul e despre povești cu oameni care râd și plâng odată cu noi, pe care doar unii îndrăznesc să le spună. Cele mai recente titluri: Subprefectul după Duiliu Zamfirescu, cu un Marcel Iureș la 20 de ani lângă o Valeria Seciu fragilă, ca și tinerețea ei de atunci, Sinucigașul de Nicolai Erdman, de pe vremea când Mălăele învăța să cânte la trombon ca șomerul din piesă, sau Sfântul Mitică Blajinul, satiră de Aurel Baranga, cu un personaj seducător pentru timpul căruia-i aparține, în rolul funcționarului cumsecade din titlu, Petrică Gheorghiu. Exemplară interpretare, ca și a celorlalți care-l înconjoară, de la Stela Popescu, Amza Pellea, Dem Rădulescu și până la Sorin Medeleni și Rodica Negrea, boboci la vremea filmării.
Nu numai celor interesați subit de arhive și de istoria teatrului (vezi dicționarul multimedia al teatrului, lansat zilele acestea) le prind bine aceste incursiuni în trecut, ci și, mai ales, spectatorilor, celor care încă nu îndrăznesc să părăsească acei patru pereți ai locuinței pentru a nu da nas în nas cu covidul, fără mască. //
