Pe aceeași temă
Romanul Babilon de Yasmina Reza, tradus de Doru Mareş pentru Ed. Litera, este un text care-l plimbã pe cititor în doi timpi: unul de suspans, altul de melancolie. Scriitoarea francezã contemporanã Yasmina Reza e dramaturg, scenarist, romancieră şi actriţă, iar capacitatea ei de a jongla cu registrele narative şi dramatice este cea a unui virtuoz.
În romanul Babilon naratoarea este Elisabeth Jauze, şaizeci şi doi de ani, inginer de brevete la Institutul Pasteur, căsătoritã cu Pierre, ducând un trai liniştit într-o periferie frumoasă a Parisului. În ziua în care împlineşte şaizeci de ani, se împrieteneşte cu Jean-Lino Manoscrivi, un vecin cu aer trist, însurat (târziu) cu exuberanta Lydie, cântăreaţă amatoare de jazz. Dacã Elisabeth are doi copii mari, plecaţi de acasă, Jean-Lino are două pasiuni: motanul Eduardo şi nepotul lui Lydie, Rémi, în vârstă de cinci ani. Cei doi vor sta de vorbă ocazional, despre probleme de viaţă, pentru că între ei existã nişte afinităţi. Într-o searã, Elisabeth şi Pierre dau o petrecere şi astfel la ei în casă se strâng diverse cupluri care, într-o impecabilă scenă de frescă socială, întruchipează caractere, destine diverse, mic-burghezi şi boemă pariziană, care posedă arta conversaţiei. După ce petrecerea se încheie, târziu în noapte, Elisabeth şi Pierre sunt treziţi din somn de Jean-Lino, care, buimac, le spune cã tocmai a sugrumat-o pe soţia lui, Lydie.
Aici începe thriller-ul (chiar dacă domestic), cu incursiunea soţilor Jauze în apartamentul soţilor Manoscrivi şi refuzul lui Pierre de a se amesteca, în schimb, cu dispoziţia lui Elisabeth de a fi, cumva, alãturi de Jean-Lino. Romanul acesta fals poliţist, pentru că ştim cine e asasinul, nu creează suspansul clasic, ci unul diferit: ce se va întâmpla cu corpul lui Lydie ? Dar cu Jean-Lino ? Dar cu Elisabeth ?
Scriitoarea ştie să întrerupă în permanenţã acest fals roman poliţist cu meditaţii asupra trecerii timpului, cu plonjări în trecutul personajelor, trecut din care se ivesc tot felul de fapte care îl fac pe cititor sã le cunoascã mai bine. Oamenii nu sunt ceea ce par, o aparenţã de linişte ascunde vechi furtuni, o aparenţă de dragoste ascunde suferinţã, frustrări. Ambele căsătorii, a lui Elisabeth şi a lui Jean-Lino, nu sunt ceea ce par, deşi dragoste există dar mai trebuie să fie şi aceea de care fiecare are nevoie. Între Elisabeth şi Jean-Lino nu este dragoste dar este o complicitate care vrea să semnaleze nevoile de comunicare complexe ale sufletului, mai ales la o anumitã vârstă.
Aici se află a doua mizã a romanului: bătrâneţea. Eroina observă, fãrã dramatism, dar în mod repetat, cum percepţia ei asupra lumii s-a schimbat şi se schimbã întruna dupã ce a împlinit şaizeci de ani. Moartea mamei ei, vizita la azil, pentru a o vedea pe mătuşa lui Jean-Lino, sunt episoade care vorbesc despre o ultimă etapã a vieţii care trebuie acceptată cu stoicism. Încercările de a sfida trecerea timpului nu pot duce decât la suferinţã si ridicol, ne aratã zbaterile erotice ale surorii lui Elisabeth, Jeanne.
Atmosfera romanului Babilon este una de crepuscul, de lumină difuză aşezată pe lume, nimic altceva decât percepţia celui ajuns la o vârstă la care nu prea mai ai energie dar ai în continuare nevoi afective şi mai ales eşti bântuit de amintiri.
Personajul central al cãrţii nu este Elisabeth, ci Jean-Lino, cu trecutul său de emigrant evreu italian impregnat de melancolie, cu figura tatălui care citeşte acelaşi Psalm din inerţie, fãrã să îşi dea seama, cu o tinereţe în care nu poate să facã studii, cu mariajul tardiv cu Lydie, cea care ştie să cânte seducător din repertoriul lui Henri Salvador, cu momentele în care vrea să se facă iubit de micul Rémi, cu suferinţa iscată de faptul că motanul lui bãtrân şi bolnav este detestat şi persecutat de Lydie, Jean-Lino, care în urma unei dispute în miez de noapte, după o scenã de umilire în public în plus din partea lui Lydie, ajunge să o strângă de gât. Pare că toate sentimentele şi durerea lumii se strâng în acest personaj care o emoţioneazã pe Elisabeth, cea care, în papuci, e gata sã îl urmeze, trăgând de valiza în care amândoi au înghesuit corpul lui Lydie, până când se întâlnesc pe scarã cu o vecinã şi planul lor eşueazã.
Falsul roman poliţist se rezolvă, rămâne privirea melancolică asupra lumii pe care o are orice om după o anumitã vârstă: “La Institutul Pasteur, construcţia în care ne desfăşurãm serviciul este fostul spital. ….Cele două aripi sunt despărţite de grădini şi legate printr-o seră minunată, dar dezafectată din cauza sticlei care se poate oricând prăbuşi. Cu toate acestea, plantele continuă să crească înăuntru, ca într-o mică junglă. Fereastra biroului meu de la parter dă către un hăţiş şi mai mulţi copaci. Dincolo de aceasta se ridică o construcţie recentă, a cărei faţadă e din sticlă. În zilele însorite, faţada clădirii noastre se reflecta în aceasta. Şi mă cuprinde visarea, încerc să mă transpun pentru a-mi imagina viaţa de altădatã, de acolo, din vremea izolării contagioşilor, a paturilor de lemn, a infirmierelor cu bonetă sau voal alb. Văd lucruri pe care mai demult nu le vedeam”.
