Pe aceeași temă
Rareori putem vorbi fara umbra de exagerare, daca avem simpla sansa de a fi "prezenti" - inca nu se intrevede oferta vreunui turneu la Bucuresti -, despre o experienta teatrala cum se intampla cu acest Cehov montat de regizorul Andrei Serban. Si spun experienta pentru ca, in singularitatea ei, suntem cu totii participanti la (re)descoperirea unui intreg univers, interpreti, spectatori, personaje pozitionate la limita, "pe muchie de cutit", intr-un limbaj uzat prin proasta folosinta. Si inca, sub semnul comuniunii, al comunicarii directe, paradoxal, prin chiar insolitul perspectivei, radicalitatea privirii, dublata de polifonie, un cult al rigorilor expresive ce atinge pragul iluminarii.
Comparatia cu Trilogia antica readuce in memorie evenimentul care, dupa 1990, anunta un nou inceput prea repede suspendat de rutina, intoarcerea la teatrul-teatru, intotdeauna mai-mult-decat-teatrul, altceva decat spectacolul de o seara trambitat de cativa mesageri ai efemerului, multiplicat in aceeasi maniera profitabila inflamatelor ierarhii ale clipei si jocurilor de culise pe gustul/masura protagonistilor experimentati. Ruptura survenita atunci a coincis poate deloc la voia intamplarii cu destinul nefericit al societatii romanesti, capotand in repetabil. Exceptiile nu discrediteaza regula. Unchiul Vania inseamna si o cezura in continuitatea consfintita prin strangerea randurilor, conform sloganului unitatii in diversitate, iata, atat de actuala, dar mai ales uimitoarea restituire a aproape-nespusului operei lui Cehov, perceputa contextual ca un "manifest implicit" in inspirata formulare de catre un exeget, trecut prin filtrul sensibilitatii traumatizate in cautarea propriei identitati, fara a-i destrama insa aura de mister.
Inefabilul cehovian, pandit nu o data de edulcorarea sentimentala devenita in timp un fel de a doua natura, sablon al perceptiei generaliza(n)te. Ici, colo, cate un product avangardist promitea o replica devastatoare la adresa "clasicizarii", cu suficiente creatii inconfundabile (Lucian Pintilie, Gheorghe Harag, Vlad Mugur au fost, sunt maestrii de necontestat, prin spectacole dupa Livada cu visini sau Liviu Ciulei cu Pescarusul - dar vai, "o alta epoca", despre care putini se pot lauda ca sunt in cunostinta de cauza, repertoriind macar istoria teatrului), incat asemenea schisma sa nu fie una precara maimutarind ceea ce acolo era totusi o forma a devotiunii.
Andrei Serban ia totul pe cont propriu, dar, firesc, altfel decat predecesorii, daca ne referim doar la obsesia pentru ce am numit candva "actorul esential". Prefigurat cumva in alchimia dramaturgiei al carei autor n-a ezitat sa dezaprobe prestatiile oamenilor de teatru dintr-un final de secol XIX, dar straine singurului adevar, afirmat cu obstinatie intr-un mod aparent sibilinic: "totul e scris acolo", intolerant fata de aproximarile modei/modelelor vremii. O fractura lunga cat veacul, depasindu-si prin inertia culturii consumismului - pseudo-religie a lui "totul e de vanzare" in redutabilul Show de toate zilele -, propriul deznodamant…
Tradus din engleza, cu inserturi in original, franceza, germana, transpus/dramatizat in maghiara, subtitrat in limba romana cu sublinieri de text valorizand in genul mesajelor net accentele manifeste (pentru cei afectati de cecitate, destui frizand neîntelegerea), afisate ca un pandant subliminal, dar cat de frapant expresive in halucinanta epopee traversata de omul cotidian, Unchiul Vania e dintr-o data o confesiune artistica slujita de actori care tind si reusesc sa depaseasca exemplar conditia/conventia "jocului" mistificator. Poate fiindca, neînregimentati confortabilului statut de vedeta, sunt personalitati perfect armonizate in magia complexului scenic, o scena a intalnirilor mirabile; dramaturg-regizor-personaje-publicul extras din ecuatia complicitatii traditionale, subiect predilect speculatiilor savante ce paraziteaza comunicarea nemijlocita, acea "nerabdare a cunoasterii", cum a denumit actul poetic un Hermann Broch. Si, ca in Trilogie, poeticul exclude orice vulgarizare, transgresand geografia vreunei "limbi moarte", parasite de zei, in arealul irepresibilei urgente existentiale. Iar plictiseala in care se scufunda personajele cehoviene, oameni de prisos ai unui atunci atat de familiar noua pentru ca a ajuns sa se confunde cu insasi fiinta cazuta din timp in tragismul si comicul derivat din absenta oricarei finalitati si, totusi, frumusetea frusta ce-i invaluie in trecerea lor inconstienta prin viata, devine la Andrei Serban un catalizator de energii.
Unitatea dintru inceput a publicului postat la rampa din primul act, preludiu al parcursului initiatic in padurea de semne, vizionand cuminte evolutia eroilor din sala - semnificativa pe cat de surprinzatoare rasturnare a rolurilor -, va fi sparta in partea a doua a reprezentatiei intr-un vartej evenimential ce se rasfrange asupra fiecarei persoane in parte, prinsa in caruselul unde, odata imbarcati, nu mai exista decat subiectul actiunii. Au disparut dintr-o data ceilalti participanti la o experienta unica in deplinatatea ei, irezumabila "asteptarilor" curente, aproximativ 80 de spectatori ai acestei neobisnuite reprezentatii de studio, privirea unidirectionala proprie unei sali clasice cu locuri randuite, relatia subiacenta. Ramane revelatia traita in chiar mijlocul scenei unde ajungi dupa ce ai trecut prin "poarta ingusta", obiect-simbol peren, repede uitata, poarta din zidul ce s-a inchis in urma precum intr-una din fabuloasele povesti ale copilariei, in afara caruia adasta iluzia, existenta de fiecare zi ori cate o desarta fuga spre nicaieri, in cazul lui Astrov, de pilda. Claustrati in acest spatiu strajuit de cortina metalica, pivotam in no man’s land-ul acestor Scene din viata la tara surprinse fulgurant in scenografia construita de Carmencita Brojboiu din mai nimic - pasarela, cabina regizorului tehnic, scara suspendata si cateva elemente de recuzita, amenajand "intestinele" teatrului pentru marea aventura -, creatoare a costumelor subsumate aceleiasi idei. Intre realism si oniric granitele sunt fluide, trecerea dintr-un registru in altul aproape imperceptibila. Actorii poarta de la o scena la alta enigmele si interogatia si reversul lor cosmaresc, care ne proiecteaza in orizontul idealului dedublat, pana la deznodamantul de sfarsit de partida transmis de sus, de pe pasarela, in bubuitul amenintator al batei paznicului Iefim, cel ce parea o aparitie obisnuita, simplu slujitor facandu-si rondul de noapte. O postura, un gest, lansarea pe toboganul scarii de la o inaltime ametitoare pentru ceva ce nu duce nicaieri, imaginea centrala a unei casute scufundate in noroiul in care Unchiul Vania si medicul Astrov se arunca intr-o disperata si grotesca aspiratie expiatorie, intorcandu-se intinati printre spectatorii in tinuta de seara si chiar atingandu-i, scurtcircuiteaza distantele teatrului à l’italienne. Mai presus de toate, se impune acea rezonanta intraductibila pe care o recunosti doar acolo, in mijlocul acestui vortex care-ti spulbera certitudinile acceptate.
Prefatata, cu un termen comun, de singuratatea personajelor raspandite in lojile de la parter, cuplul Serebreakov focalizat la balcon de raza reflectoarelor exultand in fata periculoasei aventuri a medicului Astrov (Bodán Zsolt, intr-o veritabila cascadorie pe balustrada, unul dintre actorii de marca ai acestei trupe incomparabile) sub imensul candelabru ce se va coborî apoi, incoronandu-l pe Ivan Petrovici (Vania). Vania, "personaj plenitudinar", caci ne angajeaza in esentialitatea unei crize universale (întruchipat de András Hatházi - impresionant dupa prestatia remarcabila in rolul doctorului Tinker din Purificare), adoarme de plictiseala ascultand aceeasi placa uzata - chiar se prabuseste de pe scaun -, in timp ce marele impostor/meschin inchizitor al destinelor celorlalti si etern vis rau al umanitatii renascand din propria-i cenusa, profesorul Serebreakov (Jozséf Biró compune o imprevizibila uniune a contrariilor), descins printre "muritori", exhiba vitalitatea seductiei mortificatoare. Chiar daca ne repetam si chiar in "distributia alternativa", toti actorii sunt nu doar "în rol", ci perfect coezivi in ansamblul reprezentatiei pe care nu ne sfiim s-o numim capodopera.
Subtilul simt al umorului specific lui Andrei Serban, invitat la Festivalul International de Teatru - Sibiu cu Pescarusul sau atipic, alaturi de spectacolul Purificare de Sarah Kane si alte doua montari de referinta, fiindca pregateau publicul pentru aceasta aventura in necunoscut: Don Juan din Soho de Patrick Marber si spectacolul-lectura Rock’n’Roll de Tom Stoppard (patrunzatoare analiza a fenomenului postcomunist), are drept corelativ mesajul accentuat pana la "litera", transfigurata intre strigat si soapta. Si-a propus de fapt experimente asemenea unui pianist care, improvizand pe o gama sau alta, descopera posibilitati instrumentale inca neîncercate, in creatii de sine statatoare. Daca a dorit sa "nu i se recunoasca semnatura" - Compania Itineranta de Teatru pe care si-a constituit-o sugereaza cumva si o intoarcere la traditia artei anonime, dupa recentele peripetii indurate in Romania, expuse in paginile revistei 22 si in cartea de memorii O biografie, editura Polirom, 2006 - se datoreaza si incercarii de a zdruncina mentalitatea unui public asistat, perpetuata de-a lungul ultimilor saptesprezece ani. Iar teatrul nu poate fi reduplicat decat amputandu-l. Unchiul Vanea, prima sa montare la Teatrul Maghiar din Cluj si, intr-adevar, trupa cea mai unitara valoric, daruita neconditionat artei scenice, e, prin inteligenta si gratia "instrumentistului", spectacolul unei marturii despre neuitare - in sensul arhetipului grec Aletheia.
