Pe aceeași temă
Un subiect tabu
Cu doua decenii in urma, am publicat in Revista de Istorie si Teorie Literara (nr. 3-4, 1988)1 un studiu despre folosirea plantelor narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean. Am cercetat marturii istorice si folclorice, incercand sa urmaresc fenomenul din antichitate pana in epoca moderna, interesandu-ma utilizarea plantelor psihotrope de catre populatia autohtona anume in scopuri magico-rituale.
Etnologii romani au eludat, de regula, subiectul utilizarii drogurilor in societatile arhaice si traditionale. Subiectul a fost tabuizat nu numai din pricina constipatelor mentalitati comuniste, ci si din cauza unui mod inadecvat de raportare la el. Ma refer in primul rand la dificultatea cercetatorilor de a se detasa de coordonatele etice ale epocii noastre, o epoca atat de marcata de flagelul toxicomaniei. Or, in cazul studiilor de antropologie culturala, studierea mentalitatilor arhaice in functie de criterii morale este inadecvata, cu atat mai mult cand este vorba de criterii morale contemporane cercetatorului, si nu mentalitatilor cercetate.
In ultimul timp am extins cercetarea in domeniul utilizarii narcoticelor in spatiul romanesc asupra modului in care unii scriitori s-au raportat la diferite substante psihotrope. Au facut-o fie in operele lor (literare sau stiintifice), fie prin experiente personale (din ratiuni terapeutice sau in cautarea paradisurilor artificiale). Am inceput printr-un studiu intitulat Mircea Eliade, de la opium la amfetamine publicat acum un an (22, nr. 19, 8 mai 2007)2. Public acum si in cateva numere urmatoare ale revistei 22 alte fragmente din aceasta cercetare realizata in cadrul Muzeului National al Literaturii Romane. Urmaresc fenomenul din perspectiva istoriei literaturii si a mentalitatilor, si nu dintr-o perspectiva etica.
De la vladica la opinca
Inca in secolul I e.n., Pliniu cel Batran descria virtutile farmaceutice ale opiului (meconium) - soporific, anestezic etc. -, dar atragea atentia si asupra faptului ca, in exces, poate fi "otrava mortala": "Daca este inghitit in cantitate prea mare, opiul poate fi mortal" (Naturalis Historia, XX, 198-204).
Pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, preparate opiacee se importau in Tarile Romane si se gaseau "la apatica", "gata facute si direse ori pentru ce feliu", cum ne asigura un manuscris din 1766. Narcoticele erau laudate ca aduc "vartoasa sanatate", ca vindeca "melahonia" si "fantazia sau turburarea gandurilor", dar si ca "ascutesc si lamuresc mintea omului". Opiul era consumat si de oameni de rand, de targoveti (dizolvat in vin sau rachiu; de aici expresia "a bea afion"), si de boierii cei mari, mai ales de catre cei fanarioti.
Desigur, opiul nu doar "ascutea si lamurea mintea omului", ci o si intuneca. Consumat in exces, afionul nu provoca doar "vartoasa sanatate" si "veselie", ca in cazul lui Racovita-Cehan Voda (1749-1753). Acest domnitor "atata era strasnic ca manca afion dimineata si la vreme de chindii", dupa cum noteaza cronicarul Ioan Canta. In exces, afionul provoca si moarte. Contemporanul si omologul valah al lui Racovita Voda, domnitorul Grigore II Ghica, murea la Bucuresti in 1752 din pricina unei supradoze de opiat (Theriaca celesta). "Sola dosis facit venenum", spunea Paracelsus.
"Daniil cel trist si mic"
Un scriitor opioman a fost poetul Daniil Scavin (1805?-1837). Cu toate ca era "de neam roman din Bucovina", el si-a polonizat numele in Scavinski. Invatase "putina botanica" si mestesugul drogurilor "la Liov in Galitia", de la o rubedenie spiter, dupa cum povesteste Costache Negruzzi. In 1823 s-a stabilit la Iasi. "Ipocondru" si depresiv, era complexat ca are o statura "mai mica decat mica". Evocandu-l cu nostalgie in poemul Epigonii (1870), Eminescu i-a surprins in doar doua cuvinte principalele trasaturi psihosomatice: "Daniil cel trist si mic". A fost primul scriitor roman care, in 1828, a folosit termenul "romantic" ("romanticeasca priveala") in literatura romana.
Scavin(ski) s-a sinucis la 32 de ani, la Iasi, in 1837, prin administrarea unor doze mari de "mercuriu" si opiu. Costache Negruzzi sustine ca a fost martor ocular la sinucidere. "Apoi [Scavinski] lua o lingura - scrie Negruzzi in 1838 -, o implu dintr-o stecluta si o inghiti. In stecluta era opiu. Se lasa pe o perina si adormi…" 3 Anume in acest caz, otrava letala a fost mercurul, opiul fiind doar un adjuvant pentru o "moarte linistita".
Incercand sa diferentieze portretul-robot al poetului clasic de cel al poetului romantic, G. Calinescu scrie: "Clasicul bea lapte, apa de izvor, vin de Falern, ori mananca miere de Ibla si fructe. Romanticul consuma gin, opiu, ori bea apa din Lete, fiindca el are nevoie de excitante, ori de analgezice ca sa suporte sau sa uite infernul vietii"4.
"Romanticii - constata la randul sau Arnauld de Liedekerke - gasisera in paradisurile artificiale un raspuns la curiozitatea lor pentru starile neobisnuite, gasisera drumul visului, o anume stimulare intelectuala. (...) Decadentii, in schimb, prin fatalismul si simtul acut al zadarniciei oricarui efort, vor cere otravurilor sa le intretina nevrozele. Vor astepta de la ele mai ales uitarea si moartea." 5
Narcofilia in Europa secolului al XIX-lea
De pe la jumatatea secolului al XIX-lea, moda folosirii substantelor narcotice (ca si alte naravuri) a inceput sa vina in Tarile Romane nu de la Istanbul, ci de la Paris, Londra, Berlin si Viena. Afionul oriental incepe sa fie inlocuit de opiacee, precum morfina. In secolul al XIX-lea Europa Occidentala a fost supusa mai multor valuri de narcofilie. In 1839, doctorul irlandez William O’Shaughnessy, stabilit la Calcutta, a publicat lucrarea On the Preparations of the Indian Hemp, impunand canabio-terapia in medicina europeana. Hasisul a inceput sa fie folosit pe scara larga la Paris dupa ocuparea Algeriei de catre francezi (razboiul din 1830-1847). In primele decenii ale secolului al XIX-lea, in marile orase britanice (mai ales in Londra) "numarul opiomanilor amatori era imens", inclusiv printre muncitori (mai ales din Manchester), consemneaza in 1821 Thomas de Quincey, el insusi un "opioman naravit", cum se autodenumeste. Si asta pentru ca, noteaza scriitorul englez, muncitorii erau saraci si apelau la "pilula de opium" luata de la spiterie pentru ca, paradoxal, era mai ieftina decat alcoolul6. In 1860 cantitatea de opiu importata in Anglia s-a triplat fata de cea din 1830. Opiul era adus din Imperiul Otoman, dar si din India si China, mai ales dupa cele doua "razboaie ale opiului", purtate impotriva Chinei initial de Anglia (1839-1842) si ulterior de Anglia si Franta (1856-1860). Consumul de opiu a crescut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si datorita valurilor de emigratie chineza spre Europa de Vest.
In timpul razboiului franco-prusac din 1870-1871, morfina (izolata din opiu in 1804 de farmacistul german Friedrich Sertuerner) a fost folosita masiv pentru atenuarea suferintelor ranitilor, ca analgezic sau ca anestezic. Dar si ca remediu antidepresiv. Ulterior, diverse opiacee (laudanum, morfina etc.) vor fi utilizate abuziv in scopuri medicale. A fost un nou avant (de data asta "popular") al opioterapiei in Europa. Trecusera trei secole de cand alchimistul elvetian Paracelsus inventase un miraculos remediu terapeutic (laudanum paracelsi, opiu dizolvat in alcool) si doua secole de cand medicul englez Thomas Sydenham, poreclit "Opiophilos", incercase sa absolutizeze opioterapia: "Nolem esse medicus sine opio". In prima jumatate a secolului al XIX-lea, farmacistul brasovean J.M. Honigberger (evocat intr-o celebra nuvela a lui Mircea Eliade) sustinea ca memoria lui Sydenham "ar trebui respectata" si protejata de cei care l-au stigmatizat numindu-l "sarlatan si criminal". Honigberger avea aceasta pozitie empatica fiind, la randul sau, un opio-terapeut convins. "Opiul e in Europa, ca si in India - scria el in 1839 -, unul dintre cele mai importante mijloace curative." 7
Carol Davila, Titu Maiorescu...
In secolul al XIX-lea, narcoticul incepea de multe ori prin a fi folosit ca remediu farmaceutic si continua prin a fi utilizat ca provocator al "betiei albe". Este cazul, de pilda, al scriitorilor romenglezi Samuel Taylor Coleridge si Thomas de Quincey,care au luat laudanuminitial ca sa-si trateze durerile reumatice si respectiv stomatologice si au ajuns sa fie opiomani inraiti.
Pe la 1867, un medic parizian ii usura nevralgiile lui Alexandru Odobescu cu morfina. In 1884, lui Carol Davila, cand ii era rau, i se faceau injectii cu morfina si i se dadea sa inspire eter. In 1889, Titu Maiorescu era anesteziat pentru o operatie cu "injectie de cocaina" si cu "spray de eter". In 1885, Maiorescu noteaza in insemnarile sale zilnice ca, impotriva durerilor stomatologice, a fost anesteziat cu "injectiuni subcutanate locale cu cocaina".
Bineinteles ca, pentru romanii de rand, anestezierea durerilor de masele cu morfina sau cocaina nu era uzuala in epoca. In aceiasi ani, Caragiale il facea pe "Catindatul", un personaj dintr-o mahala bucuresteana (D’ale carnavalului, 1885), sa-si aline durerea de dinti "magnetizandu-se strasnic cu rom jamaica". In epoca, taranul si targovetul roman isi potoleau durerile de masele cu ajutorul unei plante psihotrope, care nu intamplator se numeste maselarita (Hyoscyamus niger). Iata doua retete "pentru durerea masalilor", de la inceputul secolului al XIX-lea, gasite in arhiva folcloristului moldovean Artur Gorovei: "Asupra masalei ce sufera sa se aplice o picatura unt de masalari[ta]" sau "In un vas cu carbuni aprinsi sa se presare un dram samanta de masalari[ta] si, deasupra lui, cu gura deschisa sa se asaza patimasul, invalindu-si capul pana geos cu un lucru mai gros, pentru ca aburii sa nu se rasufle, ci sa mearga drept in gura, dupa care se va conteni durerea".
Mihai Eminescu
In toamna anului 1883, dupa ce a suferit cunoscuta cadere psihica, Mihai Eminescu a fost internat in sanatoriul bucurestean "Caritas", din strada Plantelor nr. 9. Aici, dr. Alexandru Sutu l-a tratat cu morfina, (hidrat de) cloral si alte substante psihotrope8. In luna noiembrie a aceluiasi an, poetul a fost mutat la sanatoriul de la Oberdöbling din Viena, condus de dr. Heinrich Obersteiner, prieten cu Sigmund Freud. Probabil ca in ospiciul vienez el a fost tratat cu substante psihotrope similare (psihanaliza inca nu se nascuse, iar Sigmund Freud si colegul sau Ernst von Fleischl-Marxow foloseau in acei ani ca remedii psihoterapeutice cocaina si morfina). "Sub imperiul otravii din sange- scrie G. Calinescu -, Eminescu, delirand, se lasa in voia halucinatiilor mintii sale."
In primavara anului 1889, dupa aproape cinci ani de chinuri psihice si de mutari dintr-un ospiciu de alienati in altul, Eminescu a fost reinternat in acelasi sanatoriu "Caritas" de pe str. Plantelor, unde a fost tratat de acelasi doctor Sutu, cu probabil aceleasi remedii: morfina si cloral. A murit dupa trei luni, dupa ce "poetul petrecu - in formularea frusta a lui Calinescu - cateva luni de visare dementa euforistica si viziuni paradiziace, unice clipe de adevarata fericire in viata sa zbuciumata" 9.
Alexandru Odobescu
Morfinomania se raspandeste si in saloanele pariziene si berlineze, in mediile artistice si boeme. Din remediu psihiatric miraculos, morfina devine drog. Marile orase romanesti nu au ramas neatinse de acest narav. In memoriile sale, dr. Nicolae Leon povesteste despre folosirea morfinei in cercurile mondene ale Iasiului anilor 188010.
Una dintre victimele morfinomaniei a fost chiar Alexandru Odobescu. Asa cum am vazut, un doctor parizian i-a prescris in tinerete (pe la 1867) un tratament antinevralgic cu morfina. Din corespondenta sa ulterioara rezulta ca a avut mereu probleme financiare, inclusiv pentru a-si procura narcoticul. Se va sinucide la Bucuresti, in 1895, injectandu-si o supradoza de morfina. Pentru a o procura, recurge la un truc ieftin. "Introducand pe rand doi medici pe intrari deosebite [ale casei], - scrie G. Calinescu - acest erou de roman sentimental colecta o suficienta doza de morfina si se sinucise." 11
In 1873, ca arheolog, Alexandru Odobescu a purtat o polemica publica cu Cesar Bolliac pe tema narcoticelor cu care se intoxicau in antichitate geto-dacii. Cesar Bolliac sustinuse ca dacii inhalau fum de "mac si [de] canepa mai ales". Respectiva "buruiana narcotiva" (sic!) nu era doar aruncata in foc sau pe pietre incinse, pentru a fi inhalat fumul (cum sustin Herodot si alti istorici antici), ci si fumata in lulele de lut. Astfel de pipe fusesera descoperite de Bolliac in sapaturi arheologice din Muntenia. Prin urmare, a conchis Bolliac, termenul kapnobatai, folosit de Strabon (Geografia, VII, 3, 3) pentru a-i denumi pe preotii traci, ar trebui tradus nu prin "cei care umbla prin fum", ci prin "cei care umbla fumand" din lulele (Trompeta Carpatilor, 1873).
Alexandru Odobescu a contestat intr-un pamflet concluziile lui Bolliac. Tracii inhalau intr-adevar fumul unor plante halucinogene, a sustinut Odobescu, dar nu folosind lulele. El a considerat ca Cesar Bolliac are halucinatii, lasandu-se purtat "prin regiunile inchipuirii" de "fumuri archeologice ce ies din lulele prehistorice" (Columna lui Traian, 1873).
1) Vezi si A. Oisteanu, Mythos & Logos, Nemira, 1997, pp. 35-71.
2) Amplificat, studiul a fost reluat in vol. Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu, Polirom, 2007 si in publicatia Euresis, 3-4, 2007.
3) Costache Negruzzi, Opere, vol. 1, Pacatele tineretelor, Minerva, 1974, p. 224.
4) G. Calinescu, Clasicism, romantism, baroc, in vol. G. Calinescu, M. Calinescu, A. Marino, T. Vianu, Clasicism, baroc, romantism, Dacia, 1971, p. 17.
5) Arnauld de Liedekerke, La Belle Epoque de l’Opium, Ed. de la Différence, Paris, 2001.
6) Thomas de Quincey, Confesiunile unui opioman englez, Ed. pentru literatura universala, 1969, pp. 18 si 38.
7) J.M. Honigberger, Treizeci si cinci de ani in Orient, editie de Eugen Ciurtin, Polirom, 2004, pp. 108, 308.
8) Tot cu cloral - un puternic sedativ si somnifer - a fost tratata Regina Elisabeta dupa o interventie chirurgicala, in februarie 1882; vezi Carol I al Romaniei, Jurnal, vol. I, Polirom, 2007, p. 130.
9) G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, Minerva, 1986, pp. 293-294 si 319.
10) Dr. N. Leon, Note si Amintiri, Cartea Romaneasca, 1933; vezi cap. In societatea unor morfinomane din Iasi, pp. 201-205.
11) G. Calinescu, Viata lui M. Eminescu, ed. cit., p. 353.
(Continuare in numarul viitor)
