Scrisorile unei profesoare de franceză

Scrisori către Monica, primul volum, se impune ca una dintre cărţile anului editorial 2012; iar odată publicate cele trei volume anunţate în Nota asupra ediţiei, vom avea o corespondenţă de o excepţională valoare documentară şi umană.

S-a vorbit, la noi, atât de mult despre su­ferinţele din timpul comunismului, încât subiectul acesta sensibil şi dureros, rulat retoric şi instrumentat în beneficiul strict al suferitorului vorbitor, a ajuns să pro­voace ridicări din umeri. Dacă N. Stein­hardt şi Ion D. Sîrbu au suferit, delatorii şi torţionarii lor au „suferit“ şi ei, cel puţin în mărturii contrafăcute şi în amintiri prin al căror abur mitologizant se întrevede pro­priul martiriu. Dacă Blaga a fost in­ter­zis în epoca realismului socialist, au fost „interzişi“ şi grafomani care, după 1989, au atribuit respingerea manuscriselor unei Cenzuri oribile, de ordin ideologic. În fi­ne, dacă Livius Ciocârlie, Nicolae Mano­lescu şi Gabriel Liiceanu nu au fost mem­bri de partid, apoi nici legionarii gene­ra­ţiei anterioare n-au fost, fapt ce le-ar fi dat, în anii ’90, un titlu de nobleţe. Îl me­ritau? Amestecul acesta al suferinţei cu „su­ferinţa“ şi al oponenţilor democraţi la totalitarismul comunist cu cei re­pre­zen­tând un totalitarism de semn contrar a dus la o discuţie voit încâlcită şi la un ta­blou dorit confuz. Orgoliile scriitoriceşti fi­ind mari, a fost relativ simplu ca ele să fie speculate şi montate, astfel încât cititorul mai tânăr să piardă conturul vechilor întâmplări şi fapte. În noiembrie 1989, cu o lună înainte de căderea regimului Cea­uşescu, întreaga lume scriitoricească ro­mânească ştia cine suferise cu adevărat şi cine – cu ghilimele. În noiembrie 2012, la 23 de ani de la acest reper şi în condiţii de totală libertate a informaţiei, vedem cum ghilimelele au avansat, amestecând reali­tatea factuală cu fantasmele şi vechile com­promisuri, cu proiecţii com­pensa­toare.

Nu-i mai puţin adevărat că apar şi cărţi, volume de documente, dosare de scriitori urmăriţi de Securitate, jurnale ţinute în tim­pul socialismului real, pre­cum şi teze de doctorat şi proiecte cu echipe de cercetare în câmpul în care axa ideologiei unice a întâlnit o rezistenţă şi o disidenţă scriitoricească. Ecaterina Bălă­cio­iu-Lovinescu nu este scriitoare, ci „doar“ profesoară şi inspectoare de franceză. Însă fosta soţie a unui mare critic se plasează, la data de „demaraj“ a extraordinarei sale corespondenţe, Scrisori către Monica, în chiar centrul discuţiei despre eliminarea brutală şi criminală a exponenţilor lumii „burghezo-moşiereşti“. Scrisorile încep în septembrie 1947 şi lumea veche de numai doi-trei ani se învecheşte cu o rapiditate dramatică. E. Lovinescu murise în vara lui 1943, iar Monica, fata mult-iubită de ma­mă, reuşeşte să plece pe 8 septembrie 1947 dintr-o Românie ce devine, de la o zi la alta, „populară“. Unitate de timp, de loc şi de acţiune, ca într-o piesă clasică, bine construită şi strâns legată în vederea unui deznodământ inevitabil.

Prima scrisoare este după în­toar­cerea ma­mei de la gară: ca şi cum niciun moment al des­păr­ţirii de unica fiică n-ar fi trebuit pierdut, prin neconsemnare. Cu o minuţie incredibilă, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu va expedia Monicăi, la Paris, peste... 2.500 de scrisori şi cărţi poştale, refugiindu-se, practic, şi trăind în această formă de comunicare. E o comunicare de mare intensitate emoţională, dar totodată codată politic şi cifrată pentru ca rândurile ajunse la destinatară să nu facă rău, acasă, expeditoarei din „lagărul socialist“ în curs de amenajare. Codul este, fireşte, mo­der­nist. Pentru profesoara de franceză, fosta soţie a lui Lovinescu, „influenţa estetică a lui Baudelaire“ desemnează o in­ter­ven­ţie americană, o eliberare a ţării de so­vie­tici. Influenţa lui Baudelaire se amână pâ­nă la o dată neprecizată, astfel că mama îi scrie fiicei, cu laude pline de ironie, des­pre „poeţii noştri“, sintagmă sub care intră toţi cei ce se înghesuie la favorurile noii puteri.

Astrid Cambose, care supune acest corpus epistolar unei lecturi microscopice, de­crip­tează, în meticuloasele sale note de sub­sol, aproape toate referinţele; şi, mai mult, semnalează interpretativ distanţările con­venite de mamă şi fiică între sensul figurat şi cel propriu al paginilor scrise. Rândurile trimise prin poştă, la vederea celor ce le controlează abuziv conţinutul, sunt cifrate la maximum. Cele transmise prin curier se­cret, prin valiza diplomatică franceză, sunt abundente şi hiperexplicative. Scri­sorile de răspuns, în franceză, ale fiicei au avut soarta următoare: „Din scrisorile şi cărţile poştale primite ca răspuns de la fiica ei a făcut treisprezece caiete legate (...) pe care se pare că locotenentul Iosif Bistran, care a condus investigaţiile pe­nale în cazul Ecaterinei Bălăcioiu-Lo­vi­nescu, le-a ars ca «nefolositoare» pen­tru anchetă. (...) E drept şi că scrisorile de la Monica Lovinescu se găseau deja la dosar, fotocopiate şi traduse pe bâjbâite, cu numeroase aberaţii“ (p. 16).

Mama a plătit cu arestarea, cu condamnarea, cu detenţia şi (dacă vorbim la propriu, nu la figuratul autoeroizant al atâtor memorialişti) cu moar­tea această corespondenţă şi legătura cu fiica ei. Sentinţa de condamnare, dată pe 12 februarie 1959, este pentru culpa de a fi purtat „discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat din RPR, cu diverse elemente ostile regimului“, încadrată la articolul „crimă de uneltire contra or­dinei sociale prin agitaţiuni (art. 209, pct. 2, lit. a şi b, al. 2 c. p.)“. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost condamnată la 18 ani temniţă grea şi confiscarea averii, a trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti şi a murit la peni­ten­ci­a­rul-spital Văcăreşti, probabil pe 7 iunie 1960. Osemintele soţiei lui Lovinescu sunt într-o groapă comună, anonimă, din ci­mitirul unei închisori care a fost deza­fectată în 1973 şi apoi demolată.

Securitatea a încercat să o folosească pe mamă împotriva fiicei, ca „momeală“ pen­tru racolarea Monicăi Lovinescu, devenită „crainică la emisiunile instigatoare ale Postului de Radio Paris în limba română“ (din aceeaşi sentinţă de condamnare, 12 februarie 1959). O notă informativă dată de o „sursă“, la Jilava (unde fusese închisă de­ţinuta transferată apoi la Văcăreşti), arată în ce ar fi constat „tranzacţia“ dacă mama ar fi acceptat şantajul: „i s-ar fi pro­pus în schimbul unor servicii prestate securităţii RPR posibilitatea părăsirii RPR şi regăsirea fiicei sale MONIQUE la Paris, promisiuni în faţa cărora ar re­zista nedorind ca fiicei sale să-i fie ru­şine de asemenea tranzacţii. Starea sănă­tăţii deţinutei ECATERINA BĂLĂCIOIU LOVINESCU înrăutăţindu-se, a fost trans­portată la spitalul Văcăreşti într-un timp prea scurt pentru a permite o informare mai amplă în ceea ce priveşte legăturile pe care aceasta le-a avut cu poetul ION CA­RAION“ (p. 28).

Ca şi alţi eroi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ai acelor ani, profesoara de franceză pen­sio­nată l-a luat pe non în braţe. Din aceeaşi notă informativă, „pro­cesată“ de cpt. Telenche Florea, aflăm că mama Monicăi Lovinescu, „con­dam­nată la 18 ani M.S. pentru crimă de înal­tă trădare, a fost adusă în penit. Jilava în luna mai 1960 unde a rămas timp de 3 săptămâni. În convorbirile pe care aceas­ta le-a purtat cu sursa a arătat că vina în urma căreia a fost arestată constă în întreţinerea unei corespondenţe cifrate cu fiica sa, care se găseşte la Paris, unde lucrează în calitate de speakeriţă a pos­tului radio Paris, emisiunile în limba ro­mână“; „susnumita ECATERINA LOVI­NES­CU neagă că limbajul în care s-ar fi adresat fiicei sale ar avea caracter cifrat menit să ascundă un sens real, altul de­cât cel efectiv“ (p. 27).

Cu un deceniu şi mai bine înaintea acestei scabroase, dar exacte note informative, fă­cută la o lună după moartea Ecaterinei Bă­lăcioiu-Lovinescu, se poate vedea deja, din scrisorile volumului întâi, capcana în ca­re mama (ştie că) este prinsă. Codarea, ci­frarea epistolelor se datorează unui cal­cul lucid. Ele trebuie să spună cât mai mult fiicei de departe, cu aparenţa că spun foarte puţin. Sub franţuzismele şi coche­tăriile înduioşătoare, sub imaginile des­prin­se din cărţi şi elementele de con­ver­saţie din „lumea bună“, se ascunde tena­citatea unei luptătoare pe două fronturi: le­gatul lovinescian (cenaclul Sburătorul, ma­nuscrisele, biblioteca...) şi protejarea fiicei ajunse la Paris. Ecaterina Bălăcioiu-Lo­vinescu e omul care, în condiţii de cap­tivitate la nivel macro, face tot ce este ome­neşte posibil; şi ceva în plus. Salvează manuscrise ale lui E. Lovinescu; se opune desfacerii bibliotecii marelui critic şi tova­răşilor care o execută cu brutalitate acul­turală, neţinând cont de umilinţele la care e supusă; rezistă cu fruntea sus expro­pri­erii, confiscării apartamentului, intrării în spaţiul intim a unor locatari grobieni, să­răciei, delaţiunilor, comenzilor de la şcoa­lă, muncii propriu-zise la catedră, acti­vi­tăţilor obligatorii impuse de sus, în spiri­tul vremurilor. Mama este o luptătoare „vajnică“, după cum va fi şi fiica, cu ce e mai „viu, rezistent şi oltenesc“ într-un com­portament de o reconfortantă dem­ni­tate şi de o mare frumuseţe reactivă. În toiul unei scene gândite ca să înjosească, de către reprezentanţii autorizaţi ai re­gi­mului, statura femeii umilite umileşte, ea, spinările executanţilor foarte siguri pe ei. Mama va trece totul pe hârtie, pentru fii­ca aflată în libertate şi pentru posteritate: „au început să inventarieze sufrageria, pâ­nă la ultima linguriţă – mobile, far­fu­rii, şaluri, pendula, cel mai mic vas, co­voa­rele. Auzeam, din când în când: 1 m. 40 cm. pe 3 metri, 10 linguri, 13 farfurii de porţelan. Degeaba interveneam: «Dar, tovarăşe, acesta este al meu». «Arătaţi factura.» Inutil să te aperi de bruta­li­ta­tea lor agresivă, tăioasă. La capătul pu­terilor, înghiţindu-mi lacrimile şi indig­narea, îi urmam peste tot, vlăguită, umi­lită, revoltată. Nu voiau să mă lase să mă îmbrac. Eram în halat, cu picioarele goale în papuci. Le-am spus: «Trebuie să mă îmbrac». «Nu, nu-i nevoie, ră­mâ­neţi aşa.» «N-am obiceiul să primesc străini, bărbaţi, ca şi cum ar fi din fa­milie.» Atunci s-au postat în uşa dintre dormitor şi sufragerie; şi, cum ultimele zece scrisori de la tine erau în dulapul dinspre baie, mi le-am strecurat repede între cordon şi chilot; pe urmă, foarte cal­mă, m-am îmbrăcat şi m-am piep­tă­nat repede şi m-am întors în birou: ra­dioul, măsuţa, biroul, nimic n-a scăpat, totul a fost inventariat. Pe urmă a sunat iarăşi şi au sosit două cozi de topor, foşti anticari; s-au apucat să răsfoiască, să cotrobăie prin cărţi, de parcă ar fi fost la ei acasă. Marele şef îmi zice: «Credeam că biblioteca Lov[inescu] o să fie mai in­teresantă, mai bine aleas㻓 (p. 274). În aceeaşi scrisoare, scrisă în mai multe zile de la începutul lui decembrie 1949 (şi ce zile, pentru ea!), profesoara de franceză îşi va păstra capul politic. După descrierea exhaustivă a faptelor vine întâmpinarea remuşcărilor fiicei, pe care aceiaşi to­va­răşi mizează: „Ţine minte un lucru: chiar dacă ai fi fost aici, cărţile tot ar fi fost pierdute, iar tu ai fi avut parte de un la­găr de concentrare sau de reeducare, şi atunci chiar că muream. Să n-ai nici un scrupul, nici o remuşcare: totul a fost scris în cartea destinului meu şi, ca să plătesc, trebuia probabil şi asta. Draga mea, frumoasa şi buna şi dulcea mea, fii curajoasă. Chiar dacă îmi iau toată casa şi mă obligă să stau în altă parte, nu te te­me: am să găsesc eu pe undeva un col­ţişor unde să-mi pun capul bătrân în ca­re numele tău zumzăie ca o albină de aur. Te iubesc, fata mea dragă“ (p. 281).

Monique, Mouette, Monica este prietena secretă din aceste scrisori şi destinatarul lor ideal. Ea va înţelege multe; şi ce nu va înţelege îi va explica Mamina, cu ocazia ur­mătoare. E o corespondenţă ce pare pe orizontala aceleiaşi generaţii, pe un raport de surori ce îşi fac confidenţe, iar nu de ma­mă şi fiică într-o dispunere tradiţională a autorităţii. Desigur, instinctul matern es­te foarte puternic aici şi el se exprimă ori de câte ori Mamina simte că „mica prie­tenă mică“ are nevoie de ea. Cele două femei sunt mamă şi fiică, prietene bune şi (la figurat) surori. Sunt totul una pentru alta, într-o legătură biologică şi in­te­lec­tuală, afectivă şi cerebrală, culturală şi ide­ologică. Un trio de caractere puternice, aceas­tă familie de care E. Lovinescu s-a desprins fără a putea-o face cu totul. Şi tatăl, şi mama, şi fiica sunt, cu toată flexi­bilitatea lor liberală, nontranzacţionali.

Lucrul acesta se desprinde din scrisorile, altfel, pline de gingăşii ale unei profesoare de franceză înconjurate de tovarăşii cu func­ţii de răspundere, în epoca lor. De la un punct, destul de curând, devine clar că proiectul „Baudelaire“ se amână si­ne die şi că zarurile epocii Cortinei de Fier au fost aruncate. În anii ’80, Ion D. Sîrbu va trimite prietenilor din lumea liberă scri­sori în care această Cortină va reveni ca un laitmotiv blestemat. Ecaterina Bălă­cio­iu-Lovinescu prinde mai repede decât mulţi intelectuali autohtoni schema tim­purilor noi, cursul lor şi consecinţele pe ca­re va trebui să le suporte, dacă nu se pli­ază din mers. Cu siguranţă, experienţa ma­mei rămase în ţară s-a văzut verificată şi completată prin informaţiile, accesibile în Occident, oferite de fiică. Cele două bune prietene s-au completat reciproc, s-au aju­tat una pe alta şi în sensul înţelegerii a ceea ce se întâmpla.

Separate de Cortina de Fier, Eca­terina Băl­ăcioiu-Lovinescu şi Mo­nica Lovinescu co­munică pe o lungime de undă inaccesibilă au­zului fin al Securităţii. Deşi la mare dis­tanţă, sunt două părţi ale unui întreg; şi regimul nu poate controla nici partea din ţară, nici – prin ea – pe cea din stră­i­nă­tate; nici întregul lor. Mama va vi­sa până la moarte la proiectul „Baude­laire“, cu do­uă premoniţii tulburătoare. Pe 24 oc­tom­brie 1947, vineri seara: „Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau ilu­zia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea for­tifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta pes­te depărtare şi vom vorbi peste oameni şi îm­pre­ju­rări“ (p. 131). Şi pe 11 oc­tom­brie 1949, dată căzând într-o zi de marţi: „Pe acel disc, îmi spuneai ca emblemă: «Curaj şi Iu­bire. Şi apoi 1989 împreună». Ai rostit cu­vinte profetice, draga mea: da, într-adevăr cred că numai atunci apele tul­buri ale istoriei se vor limpezi, dar din nefericire eu nu voi mai fi acolo să te aştept“ (p. 266).

Scrisori către Monica, primul volum, se impune ca una dintre cărţile anului edi­torial 2012; iar odată publicate cele trei volume anunţate în Nota asupra ediţiei, vom avea o corespondenţă de o ex­cep­ţio­nală valoare documentară şi umană. //

// ECATERINA BĂLĂCIOIU-LOVINESCU

// Scrisori către Monica, I. 1947-1951

    Traducerea scrisorilor din limba franceză de Gabriela Creţia,

    selecţia şi îngrijirea textelor, prefaţă, tabel cronologic şi note de Astrid Cambose

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, 376 p.