Scutecul-lințoliu al iertării

Noua revelație a literaturii din Federația Rusă a fost îmbrățișată cu entuziasm, inclusiv în Occident. Guzel Iahina a ridicat toate privirile cu debutul său în roman, pentru că scrie despre Gulag într-un fel nou, cu o privire care ar putea fi a generației sale. În Zuleiha deschide ochii (apărut în 2015 și excepțional tradus acum în românește, la Humanitas, de Luana Schidu), marea temă nu mai e deportarea, ci transformarea. Dincolo de ceea ce au trăit victimele închisorilor și deportărilor din Rusia sovietelor și Estul sovietizat, rămâne de lămurit ce a schimbat asta în oameni. Și mai ales cum trebuie, cum putem, cum reușim să ne mai raportăm la rezultat. Din această perspectivă, romanul e implicit un eseu deopotrivă curajos și riscant.

Noi, esticii europeni, suntem deja obsedați de spectrul omului nou care ne locuiește și tinde să ne dislocuiască. Realitatea în care ne mișcăm vrea să tranșeze problema. Neputând, apelează tot mai lesne la clasare (uitare/ignorare). Generațiile noi, care n-au trăit direct comunismul, se scutură instinctiv de „marota“ suferințelor noastre tot mai puțin inteligibile și mai greu de cărat în prezent. În fond, și aici „istoria se repetă“. Repetăm cu siguranță frustrarea nemților de după Al Doilea Război, ai căror tineri din anii ’80 nu prea mai știau să răspundă care e cauza sentimentului difuz de culpă în care au fost crescuți, ce va fi fost cu Holocaustul, cu Hitler, cu ghetto-urile. Fluxul și refluxul istoriei se succed parcă tot mai des și mătură cu forță mărturiile de care nu ține nimeni cu dinții. Și puțini mai țin, sub riscul stigmatizării ca excentrici. Mai nou, vedem cum omenirea se consolează rapid și cu distrugerea ireparabilă a vestigiilor celor mai fragile (Palmyra), cu raderea lor nu din neglijență, ca până acum, ci din fanatism și furie demolatoare.

Timpul nostru pare să fi eșuat în misiunea de a face pace cu trecutul recent. Dă semne de agasare: preferă să renunțe la trecut (sunt multe moduri de-a o face) și să o ia de la capăt. Ca și cum ar fi posibil.

*

Zuleiha deschide ochii este o combinație de Anița Nandriș-Cudla, Soljenițîn și Svetlana Aleksievici (ca să discutăm în referințe la îndemâna cititorului în limba română), dar înfășată de autoare într-un scutec-lințoliu al iertării, precum un prunc mort. Grozăvia trăită se cere cumva iertată. Cu iertare de mamă – singura îndreptățită, în numele dreptului de a fi născut. Splendidul poem despre cei 18 ani în Siberia ai tătăroaicei Zuleiha și ai fiului ei Iusuf pare să ne spună ultimativ că nimic nu mai poate fi reparat, totul trebuie îngropat și infinit pomenit. E timpul. Cei vinovați sunt deja judecați; cei care s-au salvat nu trebuie judecați cum au făcut-o, ci doar lăsați să povestească.

Zuleiha s-a născut într-o lume draconic patriarhală, într-o credință care a mângâiat-o învățând-o să-și accepte, să-și respecte, să-și iubească condiția. Nu simte nevoia să-i judece pe ceilalți atunci când îi vede alunecând moral, cedând, trădând. Fără să vrei, te clatină în această carte bizara sevă „creștină“ extrasă pesemne de la rădăcinile trunchiului comun al celor trei mari credințe (iudaismul, creștinismul, islamul). Zuleiha vrea un singur lucru: să (se) împace cu soarta, cu răul istoriei, cu Dumnezeu, cu sinele traumatizat și fatalmente vinovat, cu sau fără vină.

Guzel Iahina este ea însăși nepoata unei foste deportate în Siberia. Bunica ei s-a stins când viitoarea romancieră era prea tânără ca să știe ce să întrebe. I-a rămas doar un sâmbure amar de destin, pe care l-a cârpit cum a putut, citind ulterior despre tot ce a fost. Rezultatul (o spune într-un inteviu acordat presei străine) e aproape integral ficțiune sau, mai degrabă, tratarea ficțională a unor amănunte, portrete, întâmplări asamblate din documente. A ieșit o carte cuceritoare de la prima propoziție: „Zuleiha deschide ochii“ (cu siguranță unul din marile incipit-uri ale prozei contemporane).

Este povestea unei tătăroaice de 30 de ani, deportată în Siberia ca nevastă de culac. E însărcinată, dar încă n-o știe, și pleacă în pribegie alături de sute de oameni de tot felul. Străbat vreme de șase luni mai toată Rusia, în celebrele vagoane de vite, pe un traseu al cinismului asasin. Mai întâi mor copiii, apoi bătrânii, apoi țăranii prost hrăniți, pe urmă cei care încearcă evadarea. Rezistă, în mod curios, mai degrabă „slăbănogii“, destui intelectuali neînvățați cu greul.

Punctul terminus al călătoriei spre infern se dovedește a fi un paradoxal paradis: un mal sălbatic pe fluviul Angara, în plină taiga, într-un septembrie încă milos. E încă timp de săpat un bordei. Păduri cât vezi cu ochii, vânat din belșug, iarnă cruntă. Trec 18 ani, iar cititorul merge strâns în spatele eroinei, îi vede gesturile, până la cele mai mărunte, aude trosnetul crenguței sub picior, îi gândește gândurile, îi trăiește spaimele, își amintește odată cu ea, simte mirosurile pământului curat și nevinovat al Siberiei. Cartea trăiește acut, mustește de farmec (traducerea Luanei Schidu e minunată), poate și pentru că, a spus-o tot Guzel Iahina, inițial a fost gândită ca scenariu de film.

Dacă Anița Nandriș-Cudla și-a trăit exilul atârnată de curaj, Zuleiha se agață de spaime. În cultura ei, spaimele au înțeles, trebuie să le respecți, să le îmblânzești, să faci pace cu duhurile care le comandă. Spaima de pedepsele soțului, Murtaza, de blestemele soacrei, „Strigoaica“ – al cărei strigăt disperat de bătrână de 107 ani abandonată fără niciun scrupul în patul din care nu se putea ridica o va bântui multă vreme („Zuleihaaaaa! Zuleihaaaaa!“). Spaima de pedeapsa lui Allah, a cărui credință nu mai poate fi slujită cu tot ritualul de acasă, groaza de a nu-și pierde și al cincilea copil, un fiu, Iusuf, născut pe pământul gol lângă apa sălbatică a Angarei. În cele din urmă, spaima îndoită de suferință că îl va pierde și pe Iusuf, care, la 17 ani, va fugi din colonie spre o viață mai bună.

În Semruk – așa s-a numit așezarea siberiană începută cu un bordei pentru 30 de suflete – oamenii se transformă. Nu doar se urâțesc în zdrențe și mizerie, ci își acceptă destinul. Muncesc. Se supun. Pun umărul chiar. Ca supraviețuitori, se simt datori să reziste. Se reconstruiesc. Nu se resemnează (mulți vor găsi resursele interioare să evadeze în final din lagărul nepăzit al taigalei), ci se acceptă. De aici începe lecția cu totul aparte livrată de acest surprinzător roman. A deschide ochii înseamnă a rezista, a găsi drumul, a merge înainte fără să te mai uiți înapoi.

*

Îndeobște, în literatura Gulagului (sau „concentraționară“, cum i s-a spus la noi), neuitarea atrage după sine neiertarea. Ei, iată că la Guzel Iahina (41 de ani) neuitarea admite iertarea, poate chiar o propune. Majoritatea deportaților din cartea ei sunt oameni buni. Până și gardianul e asimilat condiției curățitoare a suferinței. Ignatov, comandantul coloniei, bate spre rusul dostoievskian: i-a împușcat lui Zuleiha bărbatul, pe Murtaza, dar se va îndrăgosti nebunește de ea; a asistat la moartea câtorva sute de deportați, ca apoi să ispășească zi și noapte, mursecat de vise și remușcări; și-a camuflat mila în câinoșenie, și-a amorțit căința în beție, s-a biciut refuzând privilegiile din care se înfruptau de regulă NKVD-iștii. Guzel Iahina îl face să sfârșească salvându-și sufletul: în ultimul moment posibil, îi scrie lui Iusuf un certificat de naștere fals, din care nu mai rezultă că ar fi fiu de culaci. Un singur personaj de prim-plan e cu adevărat negativ: Gorelov, infractorul de drept comun trimis să supra-supravegheze colonia pentru că e suficient de crud, slugarnic, lipsit de scrupule, străin de milă și de morală.

Ceilalți sunt chipuri ale transformării. Pictorul Iakonnikov își petrece nopțile zugrăvind la infinit și oarecum în secret scene din Montmartre (scena în care șefii lagărului sunt convinși că acolo sunt zugrăvite clădiri și scene din Moscova e de Ilf și Petrov), dar decorează tavanul căminului cultural cu o înălțător-grotescă parafrază la Capela Sixtină, în care Pantocratorul e înlocuit în ultimul moment cu un mare drapel roșu pe care scrie (ce altceva?) „Proletari in toate țările unițivă!“, iar muncitorul, doctorul, țăranul și femeia cu prunc stau demn în locul celor patru evangheliști. Cuplul de intelectuali Simlinski se descurcă precum deținuții politici din Sighetul nostru: poartă discuții filozofice, îl învață franceză, geografie și istorie pe Iusuf. Respectă protocolul unei vizite, chiar dacă sunt desculți și înfometați etc.

De departe cel mai tare personaj al lui Guzel Iahina e doctorul Wolf Karlovici Leibe. El singur ar fi putut duce un întreg roman. Începutul îl află deja refugiat în propria-i nebunie. De zece ani nu a mai ieșit din casa deja confiscată și înțesată de colocatari impuși, dar se crede în biroul de consultații private, ocupat să-și pregătească cursurile pentru universitate, convins că Grunia, mahalagioaica arivistă și turnătoare, e asistenta care îi aduce în fiecare dimineață cafeaua aburindă. Se urcă respectuos în mașina NKVD-ului, convins (sau convingându-se) că e limuzina de lux a universității de medicină, și crede că nu e deportat, ci dus către o misiune importantă, aceea de a conduce un spital de război.

Angelicul doctor Leibe deține o armă secretă, de care nu aflăm decât la jumătatea romanului și care permite prozatoarei să decoleze într-o zonă neașteptată: suprarealismul compensator de tip Bulgakov. Leibe s-a retras voluntar din real într-o crisalidă imaginară – ou umed translucid din care poate ieși când vrea sau doar dacă e neapărată nevoie (cum e când naște Zuleiha, de pildă). Și va ieși definitiv, tot voluntar, în ziua în care va fi clar că oamenii au din nou nevoie de el. Realitatea se va recompune de la sine în jurul lui. Va fonda un spital în colonia Semruk, dar va ieși de acolo golit, gol, lipsit de coconul lui protector, părăsind într-o bună zi locul, la pas.

*

„Nu poate fi iertat decât ceea ce este de neiertat.“ Am găsit citatul în cartea unei prozatoare din aceeași generație cu Guzel Iahina (Care Santos), iertat fie-mi alăturarea. Guzel Iahina face parte dintr-o generație care încearcă din răsputeri să găsească o altă poziționare: nu complezentă, dar în niciun caz ireductibil resentimentară. Recursul la omenesc pare să fie propunerea ei. Omenescul trebuie să înfeșe definitiv, deci iertător, și să îngroape cadavrul unei experiențe istorice dezastruoase. O piatră de mormânt va aminti în vecii vecilor tuturor că a fost. //