Se întorc anii ’30?

Dementa apoteoză postumă din toamna lui 1940 a lui Corneliu Zelea Codreanu (Iași, 1899 - Tâncăbești, 1938) deschide și închide noua monografie a istoricului helveto-austriac Oliver Jens Schmitt. Mai întâi, la 6 octombrie, Ion Antonescu și Horia Sima prezidează o enormă adunare populară bucureșteană, sub efigia și în beneficiul „Căpitanului“, considerat divers ca „Mucenic“, „Făt-Frumos“, „Hristos al Neamului Românesc“ și „Mântuitorul Neamului Românesc“. Apoi, la 30 noiembrie, înhumarea retroactivă a lui Codreanu în Casa Verde, cu o trecere pe la favorita biserică Sf. Ilie Gorgani, a mobilizat resurse umane și hagiografice comparabile: amândouă sunt episoade de climax ale climacticului Stat Național-Legionar care a fost, pe atunci, România. Parcurgând pentru prima dată atât de complet socio-biografia lui Codreanu (de scris o biografie intelectuală n-ar fi fost cazul, de vreme ce n-au contemplat-o nici neolegionarii), istoricul Estului european furnizează concluzii care depășesc cu mult și cu stringențe istoriografice tari biografia liderului legionar asasinat, iar istoricii români vor avea de meditat și răspuns: „acea ridicare pe care a promis-o el a sfârșit într-o violență fără precedent, nu numai pentru România. În mod șocant, aceasta a fost, de asemenea, singura lansare spre modernitate care nu a fost impusă României din afară în cursul secolelor XIX și XX, fie de marile puteri occidentale sau central-europene, fie de Rusia și, mai târziu, de Uniunea Sovietică“. Dezbaterea e astfel decis redeschisă: istoria liderului fascist Codreanu, separat aici cu atenție și profitabil de istoria politică propriu-zisă a Legiunii și a interbelicului românesc, fascist, intrigă, pune pe gânduri și solicită asumare istoriografică critică în întreaga dimensiune a modernității. Iar pentru cine s-a născut aici, cazul Codreanu predispune notoriu la un examen de conștiință. Sau ar trebui. Sunt și reverberații problematice în joc, autorul conchizând fără echivoc: „Codreanu a pus bazele ideologice și sociale pentru trei dictaturi – cea carlistă, cea antonesciană și cea național-comunistă“.

Oliver Jens Schmitt e el însuși, mai mult decât această carte, o apariție foarte atipică în circumstanțe istoriografice la fel de atipice. Cum mărturisește aici în postfață, de Codreanu, citind Nolte, aflase încă din liceu, în zona Basel. A învățat limba și s-a specializat în istoria Estului european, urcând treptat dinspre Bizanț spre modernitate. Nu are decât 45 de ani, ediția germană apărută la solida casă vieneză Paul Zsolnay e din 2016, la trei pătrimi de secol de la eșuarea statului legionar, iar ediția în română e considerabil îmbogățită. Surpriza aceasta e: că a parcurs fonduri de arhivă și periodice considerabile și că, timp de zece ani, din pasiune și cu resurse extracurriculare, a aprofundat biografia lui Corneliu Zelea Codreanu așa cum nu o făcuseră colegii săi români, care au acum ocazia să-i salute efortul și discernământul. Compensează așadar un vid sau mai degrabă un blocaj istoriografic ale cărui cauze sunt legate strâns, fie și numai parțial, de obiectul de studiu. Mitologia „Căpitanului“ a refluat deseori și, din 1938, ca și din 1947 și din 1989 încoace, a astupat onestitatea demersului istoric, în condițiile în care, după cum profesorul vienez o repetă, în spațiul public în general informațiile valide despre Codreanu sunt sau erau pur și simplu foarte puține. Firește, Schmitt vine după Armin Heinen (cu care de altfel a editat în 2013 un volum complementar – Inszenierte Gegenmacht von rechts. Die „Legion Erzengel Michael“ in Rumänien, 1918-1938 – a cărui traducere e așteptată) și Francisco Veiga, așa cum vine după numele și mai mari ale studierii fascismelor europene, după Ernst Nolte, Nagy-Talavera, Emilio Gentile sau Roger Griffin. Se alătură, de altfel, merită spus aici, unui grup substanțial de cercetători de origine română activi în climatul european (precum Constantin Iordachi, Florin Müller, Valentin Săndulescu, Radu Harald Dinu și deja mulți alții, responsabili de o înnoire istoriografică așteptată). Numai că nimeni nu se încumetase să scrie o biografie istoric completă despre führerul ortodoxist.

E printre virtuțile reclamate istoricului aceea de a monografia orori cu o egală justețe. Schmitt folosește întregul aparataj erudit dobândit în studiul fascismelor asupra lui Codreanu și îi recompune, atât de distant pe cât se cuvenea, orbita personală. Apărută concomitent în engleză și în română, în 2015, la Cornell University Press și Polirom, teza lui Roland Clark despre activismul fascist în România interbelică mutase deja accentele dinspre elite (fie și intelectuale) înspre constituirea și viața cotidiană a legionarilor urbani și rurali. Codreanu e mai întâi un fiu: relația de osmoză ideologică profundă cu tatăl, student la Iași și exponent al celui mai otrăvit antisemitism universitar, se profilează aici a fatalitate. Educația și stilistica militară, precum și religiozitatea familială ni-l arată pe junele Codreanu deja ca membru al unui cuib (alături de copiii Rea-Silvia, Iridenta-Cornelia, Horia-Septimin, Ion, Cătălin și Decebal), chiar dacă numele lor polono-german inițial (Zilinschi/Zelinski-Brauner) avea să explodeze în campania electorală din 1937 în întreaga presă națională. Tatăl său vorbise în public cu Ștefan cel Mare (cum va fi numit și fiul), conferenția prin sate îngânându-l pe turbidul A.C. Cuza și, după moartea fiului, s-a considerat „locțiitor al Căpitanului pe pământ“, un locotenent, așadar, mai deosebit, de vreme ce până la înființarea Legiunii locotenența fusese, invers, filială. „Profesor de antisemitism“ pentru studenții germani vizitați în 1922-1923, Corneliu Zelea Codreanu ocupă Universitatea din Iași, arborând drapelul cu svastică, iscă sau aplică violențe, fanatic, în toate zările, cutreieră Moldova pentru LANC cu altercații și buciume, ca să ajungă după numeroase violențe în ceea ce Schmitt numește „comunitatea deținuților în extaz religios: văcăreștenii“, fondatorii Legiunii. În 1924, uciderea prefectului Manciu: „imitându-și profesorii de la universitate, vorbise mult despre violență, bătuse studenți, ziariști și tutungii evrei, ordonase să se arunce femei din tren – acum a tras și, spre deosebire de Moța, a și ucis“. În 1929, își anunță planul său politic în Germania, un antisemitism globalizat: „trebuie creat un acord preliminar între toate popoarele pământului care sunt în război cu Satana“. Din capul locului și în crescendo, acțiunile sunt violente, ordonate, fanatizate. Îndreptățirea i se pare indiscutabilă, monocordă, inepuizabilă. De la început și până la sfârșit, cu suite de exemple care sugrumă orice rezonabil, militează pentru lichidarea evreilor ca program politic, economic, social, cultural și personal. Un peisaj ondulatoriu de un policrom extrem s-a văzut încartiruit în gratii alb-negre: anii ’30 vor însemna ascensiunea Legiunii/Gărzii de Fier și eșuarea în dictaturi a întregului ambient. Culianu a poreclit-o (și la fel, independent de el, Johnny Răducanu) „Garda de Lemn“: un indiciu satisfăcător că lipsa (auto)ironiei e devastatoare în chestiuni ultime. Cu insolențe (post)teologice care le depășesc pe cele ale ateismului de partid și de stat, grav a fost că toate atribuțiile și competențele teologice au părut dintr-o dată vacantate: în locul lor, un vast bricolaj primitiv de religiozitate difuză, un crâncen amestec oral de nemaiauzite și platitudini în care fiecare membru mai răsărit al Legiunii inova voios. De fapt deloc voios, ci cu încruntările unui excepționalism românesc a cărui măsură n-au fost decât lipsa de măsură, abisalitățile, violența. Teologia în derivă eretică a „Neamului“, logica impostoare a „colectivelor“ și sortimentele nebuloase de „puritate“, asezonate prin „cuiburi“, „cărticele“ și „răzleți“, au sancționat un fascism care, ca și naufragiul produs, are unicitatea lui.

Schmitt a scris una dintre cărțile care, oricum am revizita perioada lui Codreanu, întrețin luciditate. Fie spus, și Schmitt, și Clark (australian acum lector la universitatea din Liverpool), și colega lor norvegiană Cecilie Endresen (pentru a depune aici o mărturie tripartită) citesc și vorbesc limba română mai corect, mai grijuliu și mai expresiv decât destui reprezentanți ai unor mari instituții publice de azi. Astfel de tineri savanți au învățat să îndrăgească de fapt România, operându-i o mare traumă. Chiar și fără să știm, am contractat față de ei eficacitatea recunoștinței. Ne sunt foarte de folos.

Cu timpul însă, în ansamblul marilor teme de societate (românească, europeană, globală), a început să se audă o întrebare neliniștitoare: se întorc anii ’30? E o prostie, una dintre acele (unora li se par fermecătoare) prostii inteligente. Dar una care transmite diferite conținuturi care provin din interbelic și se realiniază în ecuații fluide. E temerea că stăm în echilibre fragilizate și e amenințarea că orice perioadă postbelică poate deveni interbelică încă o dată. Se întorc anii ’30? Dar ce sunt anii aceștia, păsări migratoare, fatalitate recurentă și recursivă, vâltoare mecanică, farsă impredictibilă? Sunt destui care alimentează una mai mare: sunt regresivi și automat captivi modelelor de demisie umană din chiar acei ani, de la idioții utili ai secesiunilor europene la cei inutili care scriu trumpiade. Un grăunte de Mihail Sebastian și o fărâmă de Jeni Acterian ar trebui să facă parte din orice fibră. Mărturiile lor despre cum au sombrat anii ’30 nu sunt excepționale prin substanță, cât sunt amplificate prin contrast. Pacea, altminteri – ca și sănătatea, ca și liniștea –, este modestă. Dar chiar de aici poate începe uitarea. Și cu o formă metastatică de uitare a început orice război și orice declin.