Pe aceeași temă
Noua variantă a piesei Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, în premieră la Teatrul de Comedie (atât de harnic în ultimul timp), e și o ocazie de a ne pune problema oportunității tematice, ideatice a acestui popular text interbelic revenit acum pe afiș.
Mai toți iubitorii de Sebastian, printre care mă număr, au o mare problemă în a-l înțelege pe scriitor când e vorba să-l compare pe visătorul nostalgic din piesele sale de teatru și unele romane cu autorul lucid din celebrul Jurnal și, mai ales, romanul nonfiction De două mii de ani. Cum se știe, polemica în jurul acestui din urmă opus l-a determinat pe Mihail Sebastian să se autointituleze „huligan“. Obligat la o apărare agresivă pe potriva acuzelor venite din toate părțile, Sebastian ajungea la acest calificativ cinic după un proces dureros de clarificare identitară care poate părea, pentru autorul Orașului cu salcâmi, cât se poate de nefiresc. Cine ar fi putut bănui că acela care se cufunda în ascultarea concertelor transmise la radio și visa la stelele care nu se opresc din drumul lor să se arate capabil de o asemenea categorică implicare în chestiunea evreiască, o nucă tare și pentru cei mai obiectivi analiști? Posteritatea critică l-a reevaluat și ea pe Mihail Sebastian în funcție de aceste din urmă pagini de atitudine, care prevalează în opinia multora, când îi analizează opera literară.
Era de așteptat așadar, ca o aducere pe afiș astăzi a uneia dintre piesele sale cele mai cunoscute și îndrăgite - Steaua fără nume – să fie însoțită de această dilemă, visător ori huligan, alimentată și de spiritul epocii în care trăim. O spune clar de la început regizorul Vlad Massaci, în prefața spectacolului său de la Teatrul de Comedie: „Steaua fără nume e un text plin de poezie, pentru că e scris în nostalgicii ani dintre războaie, unde, dacă te uiți pe poze, vezi bărbați cu pălărie și doamne elegante. Îi vezi acolo pe Grig și pe Mona, îl vezi pe timidul profesor Miroiu. Dar dacă aduci textul în prezent? Dacă gara interbelică primește acum o ușă de termopan, iar spuma poliuretanică e încă la vedere? Mai avem parte de poezie în prezent? Mai există visători vizionari, cinici, gentlemeni? Mai există spleen? Acestea sunt întrebările pe care mi le-am pus despre noi, azi. Dar n-am răspuns“.
Mirela Zeţa şi Dan Tudor în Steaua fără nume
Și totuși, spectacolul pe care l-a croit pe scena din Măndinești l-a obligat pe Vlad Massaci la un răspuns. Favorizându-l cumva pe Sebastian lucidul, el a optat pentru un Miroiu pe linia oarecum clasică a rolului, dar a proiectat în cuplul Mona-Grig cinismul de care vorbește și pragmatismul anilor în care trăim. Opțiunea finală a Monei pentru o viață de lux și huzur nu mai e, în acest context, nici renunțare dureroasă, nici slăbiciune feminină, ci o firească revenire la matca din care n-a ieșit niciodată, de fapt. Ea îl privește pe Miroiu, pe astronomul visător din provincia sordidă în care aterizează direct de la cazinou, doar ca pe o curiozitate. Mona e rece ca o cariatidă admirată prin saloane, iar Miroiu, cu telescopul lui, e pentru ea doar un exemplar dintr-o listă de bizarerii pe care snobismul de clasă o îndeamnă să-l studieze. Așa îmi explic că regizorul a distribuit în acest rol nu o actriță cu glamour, resurse de sentimentalism și lirism, ci una capabilă de aroganță, afișând, ce-i drept, o ținută regală, mai ales când e vorba de sărăcirea de nuanțe a personajului. Mirela Zeţa se achită bine de această sarcină ingrată, reușind să se facă antipatică în favoarea partenerului ei Dan Tudor, care, în rolul profesorului Miroiu, câștigă atașamentul publicului. Jucând cu naturalețe candoarea, dacă se poate spune așa, mai ales că acest actor/regizor plurivalent e cunoscut pentru versatilitatea și stilul său ironic, Dan Tudor dă Cezarului ce-i al Cezarului și lui Sebastian dreptul la visare. Joacă la suprafața unei liniști aparente, dar asumate, mai ales că în final, printr-o scenă adăugată, ne dă a înțelege că soarta lui va fi oricum dictată de tiranica domnișoară Cucu, simbol al gândirii retrograde și al micimii sufletești. Pentru cei care avem în minte imaginea burlescă, acreditată de atâtea interpretări celebre ale acestui personaj, descrierea făcută de Mihaela Măcelaru scorpiei în variantă uscățivă, dar cu glas tunător și ilare aprehensiuni de vampă (există și varianta smerită, în persoana Andreei Samson, distribuită în același rol) e o noutate. Noutate e și imaginea creată cu aplomb de Mihai Călin personajului Grig, care nu mai e un dandy de salon, ci varianta actualizată, inspirată de lumea fițoasă a cluburilor bucureștene, sigur pe el și pe portofelul lui. (Vestimentația impune, de altfel, fără dubiu portretul.) Cu o pondere mărită în economia spectacolului, Șeful gării, în interpretarea lui Marius Drogeanu, cam trage cu ochiul la public, jucând gros episoade precum cel cu gâsca călcată de... Intercity. Apropo, s-ar putea spune că actualizările de acest tip suferite de text nu erau necesare, fiind suficientă și de apreciat contribuția scenografului Andu Dumitrescu la localizarea în timp și spațiu a acțiunii. Decorul unic, ingenios adaptat tuturor spațiilor de joc cerute de piesă, cu atmosfera sordidă de bun efect psihologic contribuie eficient la trimiterea în actualitate a mesajului. (Ceva mai bizară, ilustrația muzicală induce ideea unei cacofonii stilistice inadecvate.) Prin gara aceasta luminată intermitent de neoane defecte trec personajele de plan doi, dar importante pentru lumea târgului pe care o evocă: profesorul comisionar Pascu (Pavel Bârsan), țăranul precupeț (George Grigore), o elevă fascinată de mirajul depărtărilor (Cristina Juncu dă savoare rolului printr-o exprimare inedită a năucelii personajului), îngrijitorul Ichim, acum o jună simpatică și cu nuri (Ruxandra Grecu), învârtind un mop sau o privire hoață, după caz. Haiosul profesor Udrea, care, la fel ca altădată, fredonează simfonii și face chetă pentru indispensabilul corn englezesc, e interpretat de Șerban Georgevici cu mult haz mucalit și atașament, contribuind la reabilitarea lirismului lui Sebastian, de care unii dintre noi mai au nevoie. Naivitatea lui bonomă completează portretul intelectualului de vocație reprezentat de Miroiu, cu toate atributele lui de simplitate, frumusețe sufletească, onestitate, pe care actorul Dan Tudor și le asumă, ilustrându-le prin stângăcii duioase și adesea ilare, inclusiv în materie de amor (scena sărutului de la sfârșitul părții întâi ar putea fi un exemplu).
Cât privește dilema despre soarta visătorilor în lumea de azi, pot spune că, plecând de la teatru, m-am repezit cu ardoare la cărțile lui Sebastian. La piese, dar și la articolele despre teatru, unde de atâtea ori a acuzat pasivitatea cronicarilor.
