Sevilla și Queipo de Llano, istoria unei relații complicate

Plimbându-mă la sfârșit de an pe îngustele străduțe din Sevilla, am încercat din răsputeri să-mi aduc aminte de un episod, de un nume dintr-un articol publicat chiar în Revista 22 acum vreo doi ani. Un român vizitase Sevilla în anul 1937 și avusese ocazia să-l întâlnească timp de o oră pe generalul Gonzalo Queipo de Llano, de numele căruia se leagă cucerirea marelui oraș andaluz de către rebelii naționaliști, în iulie 1936. Abia întors acasă, am elucidat misterul – era vorba despre uitatul scriitor aventurier român interbelic Ion Dragomir.^[1]

Într-o cețoasă noapte andaluză din 3 noiembrie 2022, rămășițele generalului, ale soției sale, Genoveva Marti, precum și ale generalului franchist Francisco Bohorquez Vecina au fost exhumate din criptele Bisericii Macarena. Autoritățile au procedat astfel anume pentru a minimaliza impactul mediatic. În anul 2022, Queipo de Llano rămăsese figura cea mai proeminentă a regimului franchist care se bucura de liniște postumă și expunere publică. În fapt, acest eveniment poate fi încadrat în lungul război spaniol al memoriei, care nu este încheiat complet nici acum, traumele războiului civil fiind atât de profunde, iar cicatricile, greu de vindecat. Congregația din Macarena ignorase cu bună știință o reglementare legală adoptată de guvernul autonom al Andaluziei în 2017 și se bănuia că președintele de dreapta al juntei închisese ochii, temător față de influența clericilor în oraș. Abia legislația națională adoptată la 19 octombrie 2022 avea să grăbească lucrurile, guvernul autonom fiind obligat să o implementeze. Legea interzice în mod explicit existența mormintelor unor personalități ale regimului franchist în spații publice, unde ar putea fi venerate, având în vedere abuzurile comise împotriva drepturilor omului în timpul războiului civil și al regimului lui Francisco Franco. Însă ținta numărul unu a legii a fost tocmai mormântul generalului care cucerise Sevilla. Dezbaterea politică ce a urmat a fost aprigă. În timp ce premierul socialist Pedro Sanchez a lăudat măsura, liderul principalului partid de opoziție, de centru-dreapta, Partidul Popular, a criticat-o, afirmând că politicienii ar trebui să lase morții în pace, iar liderul filialei andaluze a partidului VOX a acceptat că represiunea lui în Sevilla a fost dură, dar numai ca răspuns la represiunea anterioară a stângii. „Exhumarea este numai un act de răzbunare împotriva faptului că generalul Queipo de Llano a capturat Sevilla cu numai o mână de soldați.”

Dar cine a fost cu adevărat Gonzalo Queipo de Llano, omul care producea valuri spaniole la șapte decenii de la moartea sa? Queipo de Llano s-a născut în anul 1875 în micul oraș Tordesillas din provincia Valladolid, într-o familie numeroasă (a mai avut șase frați și surori). Tatăl său era judecător în oraș. În anul 1891 s-a înrolat în Batalionul nr. 4 de artilerie din orașul galician Ferrol, în calitate de trompetist! Nu avea cum să-și imagineze că, după numai un an, în exact același loc, avea să se nască un anumit Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco Bahamonde. La 18 ani a fost admis la Academia de Cavalerie din Valladolid. În februarie 1896, a fost promovat locotenent în cadrul regimentului de dragoni din Granada. În condițiile în care Cuba era în plină revoltă, a solicitat să fie transferat în marea insulă caraibiană, ultima colonie spaniolă adevărată din America. Pentru a reprima revolta cubaneză, cunoscută ulterior drept Războiul de independență cubanez (1895-1898), Spania a trimis peste Atlantic nu mai puțin de 222.000 de militari. Implicat în multe acțiuni împotriva autohtonilor cubanezi, Queipo de Llano a promovat rapid în grad, ajungând căpitan la o vârstă destul de fragedă, primind pentru curajul său în lupte Ordinul militar Maria Cristina, a doua prestigioasă distincție militară spaniolă pe timp de război. În 1898, Gonzalo Queipo de Llano a revenit în patrie, războiul fiind pierdut în urma intervenției Statelor Unite. În 1901, avea să se căsătorească cu fiica unui judecător, o anumită Genoveva Martí y Tovar, menționată la începutul articolului. A schimbat apoi mai multe unități, iar în 1901 primea o medalie civilă pentru curajul dovedit în salvarea de la înec a unui soldat! În 1909, regimentul său a fost dislocat în Marocul spaniol, în contextul începerii lungului război colonial împotriva rifanilor conduși de Abd-el-Krim. La 27 iulie 1909, lângă Mellia, spaniolii suferiseră o înfrângere neașteptată din partea rifanilor, pierzând 153 de militari morți și 500 de răniți într-o ambuscadă. A continuat să promoveze rapid, ajungând în decembrie 1922 general de brigadă și adjunctul comandantului militar al orașului Ceuta, punct strategic al Spaniei în nordul Marocului (care, alături de Mellia, continuă să facă parte din regatul iberic). Împreună cu Francisco Franco, locotenent-colonel pe atunci, a publicat Revista Trupelor Coloniale (La Revista de Tropas Coloniales), unde a avut curajul să critice guvernarea autoritară a generalului Primo de Rivera și, mai ales, modul cum conducea războiul împotriva rebeliunii din Rif. Rivera nu a tolerat această atitudine și l-a închis o lună în portul Ferrol, fapt care mai degrabă l-a radicalizat pe Queipo de Llano decât potolit. S-a implicat ulterior în mai multe conspirații și încercări de lovituri de stat ale generalilor spanioli, cea mai importantă fiind cea din 1930. Eșuând lamentabil, Gonzalo Queipo de Llano a fugit în Portugalia și mai apoi în Franța. Lovitura lui de stat se dorea îndreptată împotriva monarhiei, ceea ce nu avea să-i fie uitat după 1936 de către cercurile de extremă dreapta spaniole. A fost reintegrat în armată ca general după proclamarea republicii spaniole de către Manuel Azaña.

Generalul Mola, organizatorul rebeliunii militare, l-a plasat strategic în Andaluzia, pentru a simți pulsul și a-i ralia pe ofițerii încă ezitanți. Queipo de Llano trebuia și să-i aresteze din primele ore pe ofițerii loiali Republicii. La 18 iulie 1936, s-a declanșat războiul civil, iar acțiunile lui s-au dovedit decisive pentru tot restul conflictului de trei ani, căci rezistența de care au avut parte rebelii în Sevilla a fost acerbă, gărzile de asalt rămânând fidele guvernului. Inițial, luptele au izbucnit în jurul primăriei și aerodromului, un punct strategic, de o importanță deosebită. Cucerirea lui la 20 iulie avea să permită cel mai mare desant aerian cunoscut de istorie până atunci, trupele de mercenari marocani, dar și Legiunea Străină spaniolă ajungând în Metropolă. Ambele erau călite în nenumăratele acțiuni din Maroc. Lupte sporadice au continuat în Sevilla în cartierele Triana și Macarena, unde muncitorii s-au baricadat, fără a avea prea multe arme. Rebelii i-au bombardat cu artileria. În final, orașul a fost pacificat. Queipo de Llano a decretat legea marțială la radio. De altfel, în haosul primelor zile, avea să vorbească prea mult la radio, răspândind amenințări și știri false, bucurându-se de imensa putere pe care o avea pe moment. Imediat a început represiunea împotriva socialiștilor, comuniștilor, anarhiștilor și altor suporteri ai guvernului republican de la Madrid. Numărul celor uciși în timpul represiunii ordonate de general rămâne greu de stabilit, între 3.000 și 6.000 de oameni, în funcție de surse, cele mai sângeroase luni fiind cele din a doua parte a anului 1936, abia după ce regimul franchist stabilizându-se devenind mai rare.

Franco a debarcat în Spania dinspre Maroc la începutul lui august 1936, dar avea multe alte probleme decât să-l cenzureze pe Queipo de Llano. În Sevilla și zona andaluză, Queipo de Llano a început să se comporte ca un adevărat vicerege. Tabăra rebelă avea nevoie de Sevilla pentru a asigura nevoile frontului, de aceea politicile economice ale lui Queipo de Llano în oraș au fost extrem de dure, muncitorii fiind lăsați să trăiască într-o mizerie cruntă^[2]. La 18 august 1936, Queipo de Llano a decretat confiscarea proprietăților celor care „făcuseră propagandă pentru distrugerea Spaniei ca nație”, o formulă vagă, aplicabilă oricui. O altă modalitate de spoliere a Sevillei a fost cea de a organiza campanii de donații obligatorii, prin care clasa muncitorească sevillană era forțată să contribuie financiar la dotarea și aprovizionarea exact a armatei care epurase cartierele muncitorești, aceasta, în condițiile în care Sevilla era înainte de 1936 oricum unul dintre orașele sărace ale Spaniei (70% din populație era formată din clasa muncitoare, iar 50% din aceasta muncea cu ziua). Un anumit Jose Madrigal Garcia dintr-un orășel andaluz refuzase să asiste la o acțiune propagandistică a regimului, în care generalul de Llano era implicat în acțiuni caritabile, motiv pentru care a fost condamnat la doi ani de închisoare. La câteva luni de la eliberare, avea să moară, ca urmare a relelor tratamente. Spolierea avea două tăișuri – susținea armata și noul regim, dar risca să provoace o foamete teribilă în rândul majorității populației orașului, care rămânea un hub vital pentru regimul lui Franco. Pentru a preîntâmpina aceasta, Queipo de Llano a organizat o supă populară, dar care nu a rezolvat decât parțial situația. Regimul hrănea în noiembrie 1937 nu mai puțin de 17.000 de oameni. În fiecare zi, mulțimi de sevilleni pe jumătate morți de foame se adunau în fața cazărmilor pentru a strânge resturile alimentare, fapt ce provoca nemulțumirea comandamentelor. O altă măsură a politicii sociale „luminate” a generalului, pe care propaganda a exagerat-o, a fost construirea de locuințe sociale pentru muncitorii din oraș, care trăiau într-o supraaglomerare istorică, problemă care nu putea fi rezolvată într-un singur an. Abia în iunie 1938 aveau să fie predate 124 de locuințe sociale – 20.000 de oameni trăiau în locuințe improvizate.

 În 1939, războiul fiind câștigat, Franco l-a înlăturat pe Queipo de Llano de la conducerea marelui oraș andaluz și l-a trimis în Italia, pentru a conduce o misiune militară cu rol onorific. Queipo de Llano a murit în martie 1951 la ferma sa din Camas, un orășel din provincia Sevilla. Interesant este și faptul că de Llano și-a scris memoriile, însă versiunea lor integrală nu a fost publicată nici acum. Au apărut anumite fragmente decupate de un istoric care simpatiza cu cauza naționalistă și care oferă un portret luminos. Părerea lui Queipo de Llano despre el însuși.

 ***

https://revista22.ro/cultura/calator-roman-in-spania-lui-franco

2. The Viceroyalty of General Queipo de Llano in Seville During the Spanish Civil War: A Dialectic of Violence and Destitution de Ruben Leitao Serem in Journal of Contemporary History, 2023, vol. 58 (3) pag. 377-397