Pe aceeași temă
Publicăm mai jos, în avanpremieră, un fragment inedit din cartea lui Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, în curs de apariţie la Editura Polirom.
Fiinţa umană este un perpetuu câmp de luptă între Natură şi Cultură. Instinctele naturale (înnăscute) încearcă să domine preceptele culturale (dobândite). Şi viceversa. De regulă, cele din urmă le înfrânează (sau le amplifică) pe cele dintâi. Fiind o simbioză între eul-natural şi eul-cultural, omul a ajuns să considere imorale unele dintre faptele sale naturale. Pudibonzi fiind, autorii de dicţionare şi enciclopedii (cei români în mod special) se jenează de obicei să abordeze aspecte privind terminologia sexuală. Ei nesocotesc un dicton arhaic de bun simţ: Naturalia non sunt turpia („Lucrurile naturale nu sunt ruşinoase“). Un dicton în spatele căruia îşi ascundeau filozofii cinici actele considerate a fi impudice (masturbarea în public, de pildă, a lui Diogene din Sinope).
„Cele moralnice se aseamănă cu cele naturalnice“, zicea în 1828 clericul-cărturar Eufrosin Poteca, ieromonahul valah care se plângea că inima lui e stăpânită de „doo patimi“: „dragostea fetelor şi dragostea învăţăturei“. În cazul acestuia, nici „cele naturalnice“ nu erau ruşinoase, dar nici „cele moralnice“.
„DEX-ul şi sexul“
Termenii care numesc practicile sexuale şi organele genitale nu apar în dicţionarele moderne sau contemporane româneşti sau sunt înlocuite cu diverse eufemisme (cu excepţia Dicţionarului româno-german, realizat de Heimann Tiktin în 1896-1926, şi a Atlasului Lingvistic Român, elaborat de Emil Petrovici în 1942). Astfel, o întreagă familie de cuvinte extrem de importantă (care face parte din fondul lexical principal) este practic eliminată din limbă. De pildă, în Dicţionarul explicativ al limbii române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998), lipsesc cuvinte considerate vulgare, dar foarte uzuale. Putem vorbi practic despre o acţiune inadecvată de „emasculare a limbajului“. Cenzura politică (ante decembrie 1989) a fost înlocuită cu cenzura pudică, pseudo-etică. Evident, în limbaj popular, „simţul ruşinii“ a produs o „reacţie inhibitoare“, care a înlocuit termenii-tabu cu o serie mare de sinonime foarte plastice.
Unele situaţii ajung să frizeze ridicolul. În DEX, de pildă, nu apare substantivul căcat, dar apare termenul infantil caca, aşa cum a arătat recent Radu Pavel Gheo, într-o carte inspirat intitulată DEX-ul şi sexul. Chiar şi în mult elaboratul Dicţionar al Limbii Române (cel iniţiat în 1913 de Sextil Puşcariu şi finalizat de curând, în 2011), în tomul VIII, partea a 5-a (publicat de Ed. Academiei RSR în 1984), absenţa termenului pulă este fals contrabalansată de prezenţa termenului puţă, substantiv feminin definit ca fiind „(popular) penis (la copii)“. Castrarea dicţionarelor a fost dublată de infantilizarea lor.
Este o abordare ipocrită a „limbiştilor“, cum îi numea B.P. Hasdeu pe filologii specializaţi în lingvistică la sfârşitul secolului al XIX-lea. Atâta timp cât pe stradă, în casă şi pe stadion astfel de cuvinte sunt intens folosite, este absurd ca ele să fie cenzurate din dicţionarele şi enciclopediile elaborate sau avizate de Academie. Este trădat astfel însuşi spiritul limbii (Sprachgeist). Fenomenul s-a produs în pofida atenţionării unor (e drept, foarte puţini) lingvişti: „termenii consideraţi obsceni“ din Atlasul Lingvistic Român – susţinea Vasile C. Ioniţă în 1999 – „trebuie utilizaţi ca sursă pentru dicţionarul-tezaur al limbii române, renunţând la o falsă pudoare manifestată până acum“. „Din punct de vedere ştiinţific – observa la rândul său norvegianul Erlig Schøller în 1971 –, ignorarea lor [= a termenilor licenţioşi] ni se pare nefundată. Practic, pudoarea lingvistică a determinat lipsa cuvintelor obscene din dicţionarele curente [româneşti], deşi asemenea cuvinte reprezintă un material de limbă vie“. Abordând în 1983 „terminologia sexului în lirica populară românească“, iată ce scria cu obidă etnologul Constantin Eretescu: „Lectura colecţiilor de folclor românesc are gustul mâncărurilor dietetice. Absenţa oricărui termen «vulgar», a oricărei situaţii «indecente», îl îndeamnă pe cititor să se întrebe dacă ţăranul român nu cumva cântă şi dansează atunci când vrea să vorbească“.
Putem vorbi de un fel de revoltă a câtorva cercetători, sătui de pudibonderia afişată în domeniul lingvisticii româneşti mainstream. Unii dintre ei, precum Dan Alexe, au ajuns să abordeze lingvistica în răspăr, „aşa cum nu aţi învăţat-o la şcoală“, analizând anume termenii care sunt „încă fals-pudic ignoraţi de dicţionare“, adică terminologia sexuală. Abordarea aşa-zicând „morală“ în domeniul lingvisticii nu este doar nonştiinţifică, dar şi foarte adesea ridicolă. Falsa pudibonderie şi ultraconservatorismul le joacă românilor feste. „Băieţii fini“, cum îi numeşte Andrei Pleşu, înjură mitocăneşte, dar pronunţă jenaţi „plover“, pentru a evita cuvântul, chipurile indecent, „pulover“.
Ne-am putea aştepta ca termenii sexuali care nu apar în DEX să figureze măcar în dicţionarele argotice. Ei bine, nici în dicţionarele româneşti de argou aceste cuvinte nu sunt corect reprezentate. Situaţia nu este mai bună nici măcar în dicţionarele bilingve de argou, englez-român şi francez-român. În aceste cazuri, organul genital masculin, de pildă, este înregistrat la cel mai argotic nivel în engleză (dick) şi în franceză (zeb), dar e tradus neutru în română, printr-un latinism anatomic tern (penis). Nu va fi de mirare, deci, că – în dicţionarul de argou englez-român – substantivul fuck e tradus „tehnic“ prin sintagma sterilă „contact sexual“, iar verbul to fuck este echivalat printr-o formulă aseptică şi eufemistică în limba română: „a face dragoste“.
Castrarea enciclopediilor
Dar chiar şi la case mai mari ne putem confrunta cu situaţii jenante. De exemplu, dacă ai curiozitatea să cauţi în Encyclopedia Brittanica (ultima ediţie, din 2002, în 30 de volume), la articolul Ius primae noctis (Dreptul primei nopţi) eşti trimis la o sintagmă în limba franceză (!), Droit du seigneur, unde este o prezentare extrem de scurtă şi de rezervată: „Un drept feudal despre care se spune [sic!] că a existat în Europa medievală, dându-i stăpânului dreptul de a se culca în prima noapte cu mireasa oricărui vasal“.
Nu eşti trimis nici la vreun alt articol din enciclopedie, nici la vreun studiu de referinţă (altfel, o practică extrem de uzuală în cadrul Enciclopediei britanice). Într-o ediţie anterioară a acestei enciclopedii (a 15-a ediţie, din 1985, în 32 de volume), articolul privind Droit du seigneur este ceva mai lung, dar abundă în formulări inexacte, dubitative, limitative şi minimalizatoare. Dacă a existat această cutumă („dovezile sunt indirecte“), ea a fost practicată „la o dată foarte timpurie“, „pentru o perioadă scurtă“, doar „în unele regiuni ale Franţei şi Italiei“, şi „cu siguranţă acest obicei nu a existat niciodată în altă parte“: „[Le droit du seigneur] este similar în diferite societăţi primitive, dar dovezile existenţei lui în Europa sunt aproape în totalitate indirecte, implicând documente privind taxe de răscumpărare plătite de către vasali pentru a evita punerea în aplicare a cutumei. Multe investigaţii intelectuale au fost consacrate acestei probleme, dar – deşi pare posibil ca un astfel de obicei să fi existat pentru o perioadă scurtă, la o dată foarte timpurie, în unele regiuni ale Franţei şi Italiei – cu siguranţă acest obicei nu a existat niciodată în altă parte“.
Autorii Encyclopediei Americane din 2002 au rezolvat şi mai simplu problema: acest subiect nu este nici măcar amintit. Pentru clericii catolici, le droit du seigneur este doar „o minciună scornită de protestanţi“ şi pusă pe seama catolicilor. Unele dicţionare şi enciclopedii catolice ating culmea ridicolului. În New Catholic Dictionary (1910), de pildă, sintagma Right of the first night (Dreptul primei nopţi) nu este deloc explicată. Cititorul dicţionarului află totuşi că este vorba de o legendă vulgară şi mincinoasă: „Este o poveste vulgară care nu are nici cel mai mic temei în legendă sau în mărturii istorice din orice ţară creştină“. Cu alte cuvinte, ni se spune că ius primae noctis ar fi „o poveste vulgară“, dar nu ni se spune ce susţiune această poveste.
Din toate aceste exemple se poate deduce faptul că „dreptul seniorului asupra fecioarelor“ a devenit de-a lungul timpului un subiect delicat şi inconfortabil. Autorii de dicţionare şi enciclopedii fie evită subiectul, fie aruncă pisica moartă în curtea vecinului: britanicii dau vina pe francezi şi italieni, catolicii pe protestanţi, societăţile moderne pe cele arhaice etc.
„Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralităţii“
În privinţa sexualităţii limbajului şi a castrării dicţionarelor, ridicolul nu are limite. Contaminează şi straturile instituţionalizate ale societăţii. De curând, Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralităţii (nu ştiam că există o astfel de instituţie, demnă de distopiile lui George Orwell), de pe lângă Ministerul Culturii din Republica Moldova, a cenzurat serviciile de sex prin telefon (erotic line) prestate de o firmă specializată. Iată declaraţia halucinantă, de un haz uriaş, din octombrie 2011, a directorului acestei agenţii guvernamentale (înfiinţate în 2002), domnul Vitalie Verbiţchi: „Firma [de sex prin telefon] ne-a prezentat 50 de istorioare, variante ale discuţiilor telefonice, din care au fost aprobate doar 20. Experţii noştri [sic!] au solicitat să fie scoase cuvintele vulgare şi denumirea organelor genitale, aşa cum sunt numite acestea în popor. Să apară doar cuvinte din DEX“.
În continuarea declaraţiei sale de presă, jandarmul şef al moralităţii statale s-a plâns de faptul că legislaţia în vigoare nu permite „experţilor noştri“ să intercepteze telefoanele firmei respective pentru a verifica dacă rezoluţiile agenţiei guvernamentale sunt sau nu respectate. În aceste condiţii, domnul Verbiţchi a conchis resemnat: „Bănuim că deciziile noastre sunt ignorate“.
În ceea ce priveşte Rusia lui Vladimir Putin, lucrurile stau şi mai drastic. Vorba zicalei: „Cu cât mai la est, cu atât mai rău“. Liderul de la Kremlin a promulgat o lege care, începând de la 1 iulie 2014, interzice folosirea de cuvinte vulgare în tot mediul cultural şi artistic. Este vorba mai ales de „cele patru cuvinte obscene“ (actul sexual, vaginul, penisul şi testiculele), a căror utilizare în cărţi, filme, concerte, piese de teatru şi mass-media scrisă şi audiovizuală este imediat sancţionată. O lege similară exista şi până atunci, astfel că, pentru folosirea unor termeni consideraţi obsceni, agenţiei de ştiri Ros Balt News – o voce critică la adresa Kremlinului – i s-a retras licenţa în noiembrie 2013.
Situaţia aduce aminte de America, e drept, de cea din urmă cu un veac şi jumătate. Este vorba de mentalitatea puritanistă americană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când ultraconservatorul Anthony Comstock crea, taman la New York, o Societate de Suprimare a Viciului (New York Society for the Suppression of Vice, 1873), o organizaţie menită să supravegheze puritatea moralei publice. Şi tot el influenţa Congresul SUA să voteze aşa-numita Lege Comstock, care interzicea orice material „obscen, indecent sau lasciv“.
Din lipsă de spaţiu s-a renunţat la note.