Sfârșitul lumii ca ipoteză de lucru

Serenela Ghiteanu | 01.11.2022

Romanul Cerul ca oțelul nu își propune doar să descrie această lume de dincolo de lumi, ci felul în care Răul din om domnește inclusiv (sau mai ales) atunci când e vorba despre supraviețuire.

Pe aceeași temă

Dacă în urmă cu câțiva ani filmele americane care prevesteau sfârșitul lumii păreau creația unor imaginații care zboară cam mult pe câmpii, în prezent un astfel de scenariu, fie el narativ sau cinematografic, pare doar improbabil, nu și imposibil. Nu pentru că s-ar fi întâmplat dintr‑odată niște lucruri care să răstoarne complet percepția asupra viitorului, ci pentru că pandemia, războiul din Ucraina și crizele de tot felul au fost ca picătura care face să dea pe dinafară paharul. Crizele politice, economice, financiare existau, dar nu venise încă momentul rearanjării alianțelor și a polilor de putere. Lumea întreagă e în clocot și nimeni nu mai e profet. În afară, poate, de artiști, care pot descrie Apocalipsa fără să mai pară exagerați.

 Un astfel de roman este Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța, apărut la Editura Humanitas, în seria Scriitori români contemporani. El descrie o lume postapocaliptică, dintr-o țară fără nume, în care eroina principală, o femeie care are treizeci și ceva de ani, nu (mai) poartă nici ea nume. Dezastrul care a adus sfârșitul lumii e numit, enigmatic, „incidentul”, iar urmările lui sunt cele mai dure: nu mai există electricitate, nu mai există hrană, nu mai există o societate cât de cât structurată, nu mai există Putere, oamenii s-au împuținat la extrem. Majoritatea supraviețuitorilor așteaptă, de fapt, să moară de foame. Sau să nu fie găsiți de niște semeni care… i-ar mânca.

Eroina principală a fost părăsită de soț, și-a văzut copilul murind de foame, l-a îngropat în grădina casei, apoi și-a luat un rucsac și a pornit-o spre Nord. Având la ea o lamă mare ascuțită, care se va dovedi salvatoare în multe împrejurări, ea străbate păduri, dar și orașe, căutând să supraviețuiască. Ajunge rapid în situația de a fi silită să ucidă, pentru a nu fi ucisă ea. Oameni, dar și animale pe care să le mănânce, ea ucide precum sălbaticii triburilor, mișcată de adrenalina care o locuiește mai des decât stările sufletești. Constată că are dificultăți în a-și aminti chipul fetiței ei, nu are fotografii, ci doar un telefon plin cu fotografii, telefon care va deveni curând inutil.

În post-umanitatea de după „incident”, ceea ce chinuie cel mai tare este foamea. Zgomotul stomacului gol al eroinei e cel care punctează narațiunea, ritmic, pe tot parcursul ei. De la consumerismul din vremurile așa-zis normale la foametea atroce e un drum care pare scurt, câțiva ani, dacă facem un calcul cu referințele eroinei la trecut. De la excesul de consum a orice la colaps, pasul a fost făcut.

De ce lumea post-apocaliptică descrisă de Cosmin Leucuța dă frisoane? Pentru că e descrisă în amănunt, cu precizie geometrică. Orașul e abandonat de oameni sau cadavrele lor zac prin diverse locuri, bannerele publicitare fâlfâie în vânt, în magazine nu se mai găsește niciun aliment, cafenelele sunt pline de praf, liniștea domnește peste tot, totul e descris în detaliu, iar asta îngrozește. Câte o descriere dă naștere unei scene de film: „A mai făcut câțiva pași și a dat peste un televizor pe care vegetația înaltă din jur îl scufundase într-un dreptunghi. Era un model vechi, cu lămpi, încastrat într-un cadru de lemn plin de crăpături. Scândurile cu intarsii erau acoperite de praf, iar ochiul intact al televizorului privea spre dealul acoperit cu o mare aurie de iarbă uscată”.

 Progresul tehnologic devine de un derizoriu total în absența electricității. Oamenii se bucură să poată vâna și mânca șobolani și să se încălzească la un foc aprins și întreținut cu un morman de bancnote găsite într-o valiză. Pustiul e amplificat de lipsa oamenilor: „Orașul e mai înfricoșător pe timp de zi decât noaptea”. Într-un magazin de haine subzistă o reclamă care sună sarcastic: „Cu ce te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?”. Amintirile eroinei despre cum s-a distrat în studenție într-un bar par pură utopie.

În pădure, cel puțin, natura e crudă pentru că a fost mereu o lume a sălbăticiei, dar și acolo bântuie oamenii care își revendică o parte din teritoriu și sunt gata să îl ucidă pe primul venit.

Narațiunea e cinematografică pentru că efectul e sută la sută vizual, dar mai ales pentru că există o mișcare continuă, cea a eroinei care străbate zeci de kilometri ziua, aleargă atunci când e urmărită (de un urs sau de oameni), iar vocea naratorului e ca un travelling care se deplasează împreună cu ea.

 O vreme, eroina va fi însoțită de o fetiță de doisprezece ani, pe care o găsește și cu care va împărți câteva gesturi umane. O învață pe copilă că noaptea trebuie să doarmă afară: „Înăuntru suntem ca niște animale în colivie”, pradă semenilor lor, adică. Resimte vină când nu împarte cu fetița o conservă, se miră de buna-credință a fetiței și de generozitatea ei, rămase încă nealterate. În rucsacul ei, fetița își luase o carte de benzi desenate, pe care le tot recitește, deși le știe pe dinafară. Fără să fie conștientă de asta, ea supraviețuiește și pentru că știe să se hrănească cu povești, cu sens.

Romanul nu își propune doar să descrie această lume de dincolo de lumi, ci și felul în care Răul din om domnește inclusiv (sau mai ales) atunci când e vorba despre supraviețuire. Oamenii se vânează între ei mai teribil decât animalele, iar ravagiile foamei nu se opresc la canibalism. Tortura semenului este ceea ce depășește condiția animalelor și este, în schimb, caracteristică omului. Scena din fostul sanatoriu, descriind camera femeilor ce urmează să nască copii pentru a fi mâncați, prizoniere a cinci bărbați care găsesc un mijloc oribil de a le împiedica să fugă, provine din catalogul cel mai smintit al torturilor inventate. Replicile stăpânului acelui loc fac ca imaginea satirilor antici să pară umană, cu sensul cel mai pozitiv posibil. Dacă bătrâna din comunitatea de femei spune „Dumnezeu s-a săturat de noi”, „diavolul cu barbă” din comunitatea de bărbați, care pare venit dintr-o bolgie, spune: „Ar trebui să nu ne mai amăgim și, pur și simplu, să încetăm să mai existăm (…). Lumea asta în care murim e condusă de un principiu care nu s-a schimbat de milioane de ani… Mănânci sau ești mâncat”.

Absența lui Dumnezeu este evidentă, inclusiv pentru eroină, dar resturile ei de umanitate se exprimă prin nevoia de a-și aminti ce a iubit: „Trebuie să-mi amintesc, asta e tot ce mai știu să fac”.

Goana după mâncare și după apă (pentru că acea de la ploaie e uneori amară, tot ca efect nociv al omului) e țelul principal al eroinei. Deși poartă în pântec un copil, eroina nu își face prea multe iluzii. Speranța ei e aceea de a muri frumos. Pentru că în ciuda unei victorii temporare a Binelui asupra Răului, în confruntarea cu supușii „diavolului cu barbă”, ea știe că nu există speranță ca lumea să redevină ce a fost. Sau să reînvie, pur și simplu, în altă formă. În munți, într-un Nord care include și o mare, ea va da naștere copilului, deși viitorul nu mai e de imaginat: „E ceva sfâșietor și în același timp liniștitor să vezi cum unii dispar, dar tu continui sub un cer de oțel pe care nimeni altcineva nu îl vede. Toată viața s-a oprit în jurul tău, stai și asculți liniștea fără grabă și aștepți un moment despre care știi că va veni, dacă vei avea destulă răbdare”. Un astfel de sentiment trezea și finalul filmului „Ultimul țărm”, din 1959, al lui Stanley Kramer.

 E greu să te oprești din citit odată ce ai început romanul Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța, pentru că, mergând la una dintre angoasele mentalului colectiv contemporan, el spune o poveste căreia știe să îi crească progresiv suspansul și să provoace emoție printr-o înșiruire de imagini, ca la cinema, care te captează și nu-ți mai dau drumul. Nu ți se spune ceva, ci ți se arată. Și e plauzibil.  //

0

 Cosmin Leucuța - Cerul ca oțelul

Editura Humanitas, 268 pagini, București, 2022

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22