Sfinții ciocli

În No Man`s Land (2001) al bosniacului Danis Tanović, doi adversari prinși între linii ajung, de bine, de rău, să conviețuiască în așteptarea unei izbăviri. Tensiunile dintre ei se mai atenuează, dar nu suficient cât să nu reizbucnească fatal. În urma lor, rănitul minat (luat inițial drept mort și folosit drept cursă) rămâne fără speranțe – o explozie doar puțin amânată e o metaforă sugestivă a războiului mereu biruitor, cu atât mai mult morții purtători de moarte. În pălăvrăgelile lor pline de resentimente, cei doi descoperiseră chiar o iubită comună. Situația se repetă în Mandarine (2013), unde un cecen și un georgian, inițial adversari, admiră deopotrivă (într-o fotografie) frumusețea nepoatei salvatorului lor, un estonian dintr-un sat abhaz. Dar make love, not war nu pare a da roade suficiente mai niciunde. În loc de cea mică, oamenii preferă marea Moarte. Dacă, în filmul lui Tanović, tovărășia dușmanilor ajunge mediatizată în lumea largă, compromisă de ipocrizia rațiunilor de stat, în cel al georgianului Zaza Urușadze rămâne camuflată și circumscrisă la o căsuță primitoare. Transformată, pentru o clipă, chiar într-o alianță de arme. Dar dacă unul scapă viu e tot doar o amânare, până la doliul războiului următor de dincolo de munți.

Un cimitir militar mereu reîmprospătat – așa pare lumea noastră. Unde calea sfințeniei constă în a fi un cioclu binevoitor. Care, în loc de a lăsa trupurile să putrezească, le îngroapă. Iar dacă doar sunt pe moarte, le îngrijește, până la măcelul următor. Când chiar le va îngropa. Pare puțin – de fapt, e totul. Își riscă viața pentru a-i îngriji, fiindcă numai un trădător de țară poate salva un dușman. Și-l poate privi ca pe un om, indiferent de neamul și credința lui. Înainte de a fi o ideologie, universalismul e un gest moral. Nu l-a inventat corectitudinea politică, nici socialismul, nici liberalismul, nici iluminismul. Unul dintre remarcabilii săi promotori a fost creștinismul. Mai bine zis, unii creștini, pe urmele lui Iisus. Fiindcă mulți alții, tot în numele lui, au făcut și susținut de toate, numai pentru a opera separări, altele decât cele pe criterii morale. Tocmai, în fond, pentru a le face uitate pe acestea din urmă – singurele care contează, dar care, între timp, impun și multă toleranță. Războiul – și multe conflicte, în general – se bazează deseori pe motivații nu doar josnice, ci și fantasmatice. S-a studiat deja serios cazul nazist, în care crima era precedată de o propagandă a delegitimării radicale a adversarului. Dar nici nu e nevoie de atâta efort – toți știu că nu trebuie să scapi doar de actualii dușmani, ci mai ales de cei viitori. Ca să rămânem tot în atmosfera abhază, să ne reamintim de Ouăle lui Tarzan, documentarul lui Alexandru Solomon. La o discuție tihnită, un localnic privește frumoasele vile vecine de pe deal și lasă a înțelege că foștii lor proprietari georgieni s-au cam mutat brusc nu doar mai la est, ci direct mai jos, sub pământ. Uciși de abhazi prevăzători. Războiul e mai mereu murdar – un adevăr dosit de prea multele apologii ale eroismului.

Imagine din filmul „Mandarine“ al georgianului Zaza Urușadze

Din două, una. Sau ne asumăm, pe față, virtuțile războiului – implicit denunțând, în duh nietzschean, mistificarea moralei –, lăsând la o parte lamentații defetiste și mofturi umanitare, sau îi privim lucid oroarea, fără iluzii și justificări de tot felul. A-i accepta inevitabilitatea e una, iar a-i accepta valorile e alta. Indiscutabil, există virtuți care se forjează (doar) în luptă. Dar există multe altele care nu prosperă decât prin refuzul războiului, dacă nu faptic, cel puțin în conștiințe. Cu alte cuvinte, mai eroic e să mergi la război disprețuindu-l decât să faci paradă de victorii. Iar dacă pacifismul are limite, nu e cazul să ne lăsăm pradă cântecelor de sirenă ale eroismului. Dimpotrivă, acesta ar trebui regândit. Radical, la nevoie. Poate n-ar strica ca teatrele de război să rămână mult mai mult timp ca atare, nu să fie cât mai repede acoperite de statui și monumente. Precum Suhumi descoperit de Alexandru Solomon – clădiri bombardate, nerenovate din prelungită sărăcie postbelică. Mărturii ale unor distrugeri care numai a nobil duel nu aduc. Și care ascund dolii concurente. Oricum, mai eroic decât să-i trimiți pe dușmani pe lumea cealaltă este să-i plângi – dacă nu poți să le eviți moartea.

Așa face Ivo, bătrânul estonian rămas în Abhazia războiului. Îi îngroapă pe cei care mor în preajma casei, așa cum și-a îngropat mai de mult fiul. Chiar și pe cei din tabăra celor care l-au ucis. Iar cu cei doi adversari pe care-i îngrijește sub același acoperiș se folosește de autoritatea salvatorului. Îi sunt datori – recunoaștem aici pilda evanghelică a datornicului. O minimă recunoștință îi obligă moral să respecte voința sa de a nu se atenta – cel puțin, nu aici – la viața celuilalt. De a suspenda logica confruntării de moarte. Și de-a accepta un spațiu al păcii – ca un altar unde nu se poate pătrunde înarmați. Acest răstimp e unul marcat de metanoia – încep să umanizeze portretul celuilalt. În cele din urmă, identifică chiar un dușman comun – muscalii, azi cu mize mult mai largi decât fragmentatul Caucaz. În fond, printre profitorii de conflicte regionale cu substrat etnic, Rusia e deja un exemplu de manual. Dar nu această neașteptată camaraderie (de-o clipă) e semnificativă în Mandarine. Ci întovărășirea mormintelor. Inevitabilă. Diferența o face duhul în care ajungem unul lângă altul. Un tată fără resentimente ne îngroapă pe toți alături, dar majoritatea ajungem acolo ca dușmani. Problema nu e moartea, ci ura.

La un moment dat, pe calea acestei transformări, una dintre disputele celor doi foști adversari amintește de istorie. Cecenul, mai dintr-o bucată, n-ar ști istorie, precum georgianul ceva mai citit. Da, istoria e decisivă la curtea lui Ares. Iar istoricii sunt printre sfetnicii de care merită să te înconjori când pregătești un război. Chiar cu destul timp înainte. Să luăm cazul polonez. Nu demult, premierul Mateusz Morawiecki s-a recules, într-un cimitir militar lângă München, la mormintele unor polonezi colaboraționiști, membri ai Brigăzii Sfânta Cruce, care în timpul ocupației naziste vânau partizani comuniști și evrei. Este rezultatul unei mai vaste campanii împotriva culturii rușinii. Altfel spus, gata cu masochismul național – polonezii au dreptul la mândrie istorică. De fapt, naționalismul – pe care unii îl credeau deja mort și îngropat – o duce încă bine mersi pe destule meleaguri. Dintr-un motiv simplu, de altfel: e atât de conform inimilor noastre păgâne, revoltate de orice reale constrângeri morale. De ce să trăim cu conștiințele încărcate, când putem să le narcotizăm cu fantasme autoflatante? De la ură de sine la delectare de sine e cale lungă, însă. Cine ar trebui să inhibe naționalismul? Biserica, în primul rând. Care, în schimb, îl promovează impenitent. Încă nu s-a făcut o judecată responsabilă – înainte de cea eshatologică – a secularului naționalism teologic. La noi, Dumitru Stăniloae e încă un model, nu doar pentru teologia mistică, ci și pentru cea politică – pentru cine chiar l-a citit, pare o glumă bună, dacă n-ar fi un vis reacționar. Dincolo de variații stilistice, naționalismul e o erezie. Și un păcat. Dacă ar fi consecventă cu mesajul evanghelic, Biserica ar trebui să-i excomunice pe naționaliști, nu să-i binecuvânteze – și, odată cu ei, pe soldații care vor porni, mai devreme sau mai târziu, la războiul astfel pregătit. Dacă tot vor să se omoare între ei, măcar să n-o facă cu inimi liniștite – poate așa vor fi (uneori) mai puțin cruzi. Nu există naționalism bun ori moderat – există doar jocuri politice cu mințile și rărunchii oamenilor. Una e să ții cont, lucid, de diferențele (versatile) dintre oameni, iar alta să le speculezi pentru a-i aliena. Identitatea națională/etnică nu e semnificativă teologic. Nu folosește la mântuire. Cum spune Ivo: nu contează – un adevăr care și-a făcut loc și în inima cecenului, cândva atât de încrâncenat. E doar un ingredient istoric printre altele, prinzându-ne (cel mult) în configurații care solicită alegeri morale.

Bătrânul, în curând ultimul rămas în satul ajuns pe linia frontului, face lăzi. Nu pentru arme – cum presupune, inițial suspicios, cecenul –, ci pentru mandarine. Dintr-o livadă, oamenii au transformat lumea într-o tranșee. De altfel, blestemul divin viza o muncă epuizantă, nu un război. Crimele au proliferat ulterior, pe urmele invidiei lui Cain. În culturile premoderne (și în cele reacționare), lucrătorul e net inferior războinicului. Într-adevăr, la prima vedere, marfa nu se compară cu onoarea. De fapt, valorile asociate producerii celei dintâi nu sunt deloc de disprețuit, iar cea din urmă e mai degrabă marginală printre ororile dominante ale războiului. Mandarinele cu pricina nu erau doar o sursă de profit, ci și un îndemn aproape religios: cum să lași necules un astfel de rod? O livadă care amintea de vechiul rai, în timp ce războiul prefigura viitorul iad.

Am putea spune că nu există, cu adevărat, oameni ca Ivo. David Grossman e un scriitor israelian îndoliat. Într-un recent discurs ținut la Parents Circle Families Forum în Tel Aviv, el declara: „Eu și familia mea l-am pierdut în război pe fiul nostru Uri, un băiat simpatic, inteligent, plin de umor. Și astăzi, la aproape 12 ani de la moartea sa, mi-e greu să vorbesc de el în public. Moartea cuiva drag e și moartea unei întregi culturi personale și unice, cu limbajul său, cu taina sa. (...) E greu și extenuant să lupți încontinuu împotriva forței de gravitație a pierderii. Și e greu să separi memoria de durere. (...) Și cât de ușor e, într-o astfel de situație, să te predai urii, furiei, dorinței de răzbunare. Am descoperit, însă, că de fiecare dată când sunt ispitit de furie ori de ură pierd contactul cu fiul meu. Ceva din legătura mea cu el se închide în mod ermetic. (...) Știu că doliul nu se limitează la a separa, dar și unește, întărește. Iată, chiar vechi dușmani ca israelieni și palestinieni pot fi uniți în doliu, tocmai din cauza doliului. Ne leagă un sentiment puternic, simțul unui destin comun, o durere pe care numai noi o cunoaștem și care aproape nu are chip să se exprime în afară, la vedere. (...) vă rugăm să respectați alegerea noastră de cum să ne trăim durerea. Nu e un mod ușor, nici de la sine înțeles, cu atât mai puțin lipsit de contradicții. Dar e modul nostru de a da un sens morții celor dragi nouă și vieților noastre după dispariția lor. Și e modul nostru de a acționa și de a face – fără disperare și fără cedare – ca într-o zi, în viitor, războiul să se atenueze și poate chiar să se oprească cu totul. În acea zi vom începe să trăim o viață deplină, nu doar să ne limităm la a supraviețui de la un conflict la altul, de la o tragedie la alta. (...) Am sentimentul că doliul ne face mai lucizi, pe noi care suntem aici în această seară. Mai lucizi asupra limitelor forței, de pildă, ori asupra iluziilor celui ce o deține. Și suntem mai suspicioși. Mai mult decât eram înainte de tragedie. Și suntem plini de repulsie de fiecare dată când recunoaștem o atitudine de orgoliu găunos sau expresii de trufie naționalistă sau declarații arogante ale liderilor. Nu suntem doar suspicioși, suntem de-a dreptul alergici la așa ceva“.