Shakespeare pentru acum și pentru eternitate

Doina Papp | 10.05.2016

Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova (14-23 aprilie) a fost și la această ediție ocazia rară de a observa și analiza punctul în care ne aflăm în relația cu cel care e considerat cel mai mare dramaturg al lumii.

Pe aceeași temă

 

Primul care a pus pe tapet teoria ac­tua­li­tă­ții lui Shakespeare, polonezul Jan Kott, ne-a făcut, în același timp, captivi acestei idei prin lucrarea sa fundamentală, Sha­kes­peare contemporanul nos­tru. Fiindcă, de la apariția cărții, în 1962 (tradusă ra­pid și în România), oamenii de teatru și nu numai n-au mai putut scăpa de patima descoperirii în piesele lui Shakespeare a sensului ac­tu­al, a valorii de aver­tis­ment a istoriei, cu tragica ei condiție de repetare a gre­șelilor. Teza Marelui Me­ca­nism, lansată și demonstrată de Jan Kott, l-a urmărit aproape obsesiv pe orice om de teatru care s-a apropiat de Sha­kes­peare, mai ales în Estul Europei, unde te­ma puterii dictatoriale și a libertății în relație cu aceasta avea conotații speciale. Fără să fie umbrite de aceasta, au do­bân­dit alte semnificații, actualizate, și cele­lalte idei filozofice tratate de dramaturg în chip genial. Lumea ca teatru, căutarea iden­tității ca sursă a vulnerabilității omu­lui, homo ludens sau omul ca reprezentare au fost racordate și ele la mișcarea ideilor contemporane și interpretate în con­se­cin­ță. Shakespeare a fost și a rămas deci deo­potrivă un pol de stabilitate și poligon de încercare pentru experimente. Între aces­te două mari și atotcuprinzătoare coperţi, între care lumea lui Shakespeare poate de­veni și a noastră, se întinde un întreg con­tinent de sensuri în efortul teatrului ca ar­tă de a arăta în fiecare clipă lumii că este produsul prezentului și al oamenilor lui.

 

Aceasta este zona în care a na­vigat cu inspirație și bune con­cluzii și Festivalul Inter­na­țio­nal Shakespeare, aflat la cea de a X-a ediție și la distanță de peste 20 de ani de la debut. Inițiatorul și fer­ventul susținător al evenimentului por­nit la Craiova de Fundația Shakespeare și directorul ei, actorul Emil Boroghină, un îm­pătimit al ideii, au așezat pe fron­tis­pi­ciul acestei ediții jubiliare o deviză egală cu semnul infinitului. Fiindcă eternitatea invocată (Shakespeare pentru eternitate) asta înseamnă în fond și e cea mai fru­moasă reverență la comemorarea a patru secole de la moartea marelui dramaturg britanic. Cât de nemăsurate, de infinite sunt adâncurile acestei opere dedicate Omu­lui, care, de la Renașterea contem­po­rană cu autorul și până la încorporarea sa în piața globală de azi, nu a încetat să-și dezvăluie alte și alte fațete, am putut con­stata urmărind cel puțin două dintre pro­ducțiile aduse în festival, cu mare di­fi­cul­tate și eforturi, de către organizatori.

 

Prima și cea mai tulburătoare a venit din îndepărtata Japonie, dintr-o cultură di­fe­ri­tă faţă de a europenilor și specială, dar ca­re prin Shakespeare și-a demonstrat ea în­săși resursele de universalitate și des­chi­de­rea spre dialog intercultural. Am văzut, așa­dar, un Shakespeare - Richard al II-lea - de o modernitate clasică, fie-ne îngăduită sintagma paradoxală, necesară aici pentru a spune de la început cât de autentic au coexistat în spectacolul japonez ideile cla­si­ce cu modernitatea, Orientul cu Occi­den­tul, într-un schimb exemplar pentru as­pi­rațiile vremurilor postmoderne. Admi­ra­bi­la trupă a Teatrului Saitama din Tokio și venerabilul Yukio Ninagawa, regizorul spec­tacolului, la cei peste 80 de ani ai săi, repetând cu per­fuzii în venă, după cum ne-a fost arătat la con­fe­rin­țele Shakespeare care-au în­soțit festivalul, au făcut cu acest spectacol o ine­ga­labilă demonstrație de des­chidere spre infinitul unor in­terpretări pe care Sha­kes­peare le permite și le su­gerează. Regizorul a gândit piesa istorică Richard al II-lea - despre un rege reflexiv și într-un fel mai libertin față de protocolul și canoanele de la curte în favoarea unei dezrobiri sufletești și com­portamentale - ca pe o bună ocazie de a pune în discuție însăși relația dintre ge­ne­rații, dar și problema îmbătrânirii po­pu­lației, atât de acută și în Japonia. Primii care-l scutură și-l cheamă la ordine pe re­ge sunt bătrânii, sfatul acesta cu barbă, chiar dacă mai apoi în lupta pentru putere se vor dovedi asemănători ambițioșilor lor opozanți tineri. Ninagawa, bătrân el în­suși, cel care la teatrul din Tokio a inițiat două trupe, gold/old (circa 60 de ani) și young (circa 27), îi împacă pe adversari încă de la începutul spectacolului. Fo­lo­seș­te pentru asta 30 de cărucioare cu rotile pe care intră în scenă cei 30 de bătrâni din spectacol, împinse de alți 30 de tineri de o frumusețe și gracilitate de efebi. Primii, în tradiționale costume japoneze, ceilalți în fracuri impecabile se înfrățesc într-un splendid tangou, ca un transfer de energii și de epoci. La cumparsita, su­nând foarte familiar, va funcționa în spec­tacol mai apoi ca un simbol al atracției erotice egal manifestată între oameni, ca și între aceștia și putere. Erosul la braț cu Ta­nathos acompaniază confruntările pen­tru putere în care căruciorul cu rotile are menirea de a simboliza handicapul fizic, în cazul vârstnicilor, sau cel dat de putere, în cazul regilor. Cel sacrificat e tânărul rege, iar răstignirea lui figurată în spectacol nu e o simplă referire la sim­bo­lul christic. După cum ne-a explicat cri­ti­cul Manabu Noda, e aici o întreagă istorie a influenței culturii iudeo-creștine în Ja­po­nia, care, luând ca numitor comun su­fe­rința, introduce în acest sens de prin anii ’60, odată cu stilul de dans Hijikata, o altă filozofie privindu-l pe om și ra­por­tu­rile cu corpul său și cu divinitatea. În spec­ta­colul japonez, regele e privit, desigur, ca trimis al lui Dumnezeu care, în mo­mentul răstignirii, e dezbrăcat de toate pu­terile lui regale și suferă omenește.

 

Dincolo de aceste fine nuanțări ale textului shakespearean, spec­ta­colul e de o frumusețe mi­ș­că­toare, impresionând totodată prin precizia de ceasornic a jo­cului, prin ingeniozitatea soluțiilor, prin ritmul și tensiunea întreținute pe parcurs de trupa old/young a teatrului japonez. Răs­plătiți cu 20 de minute de aplauze, ar­tiș­tii japonezi ne-au livrat o lecție Sha­kes­peare de mare clasă și o lecție de teatru de neuitat. Cum spectacolul a fost creat spe­cial pentru Festivalul Internațional de la Craiova, finanțat fiind de guvernul ja­ponez cu sprijinul Primăriei Craiova, nu avem decât să ne înclinăm în fața acestor eforturi încununate de succes. Nu ne per­mite spațiul să analizăm jocul performant al interpreților, dar nu putem trece peste prezența blondă, eterică a actorului din rolul lui Richard, opusă masculinității bru­nete a interpretului lui Bolingbroke. (Obi­ceiul prost al caietelor program din Ro­mâ­nia, unde la distribuție actorii sunt înșirați no­minal fără precizarea rolului, ne îm­pie­dică identificarea lor.)

 

La capătul celor zece zile de festival, Tho­mas Ostermeier (laureatul Premiului Sha­kespeare din acest an) și spectacolul său cu piesa Richard III-lea, în interpretarea ar­tiștilor de la Schaubühne Berlin, au re­pus în discuție în chip original relația uni­versal-actual în teatrul shakespearean. Aceas­tă piesă, devenită cal de bătaie în de­monstrațiile privind consecințele luptei pentru putere în numele căreia s-a vărsat și se varsă atâta sânge în lume, este abor­dată de cunoscutul regizor german mai altfel. Readusă de pe terenul politicii în cel al umanismului, tema vizează cu pre­cădere tare ale naturii umane precum ver­satilitatea, fragilitatea psihică în lupta pen­tru supraviețuire, acel homo homini lupus care-i învrăjbește pe oameni, dena­tu­rându-le relațiile mai ales în condiții de competiție. Richard e tratat în acest fel ca un histrion perfect. Dotat cu o inteligență majoră, el inițiază un joc al luptei pentru putere în care cei slabi vor fi eliminați pre­cum verigile slabe dintr-un cunoscut joc de societate, inițial dintr-o plăcere per­ver­să și sadică a inițiatorului. În fond, au fost destui nebuni pe lume care s-au jucat cu soarta ei ca și a lor personal din porniri ase­mănătoare, terminând, ca și Richard III din piesa lui Shakespeare, singuri și ne­buni.

 

Prânzul bulimic în care ne este în­fățișat la sfârșit regele schizoid, susținut doar de simbolicul gu­ler-proteză, e un fi­nal șocant prin grotescul tragic pe care-l ex­­primă în raport cu desfășurările comice de saltimbanc de până atunci. Publicul, ca­re se amuzase râzând nefiresc de ter­ti­pu­rile ilare ale odiosului sperjur, înlemnește și el, trezit parcă din această farsă sân­ge­roasă. Capacitatea regizorului și a ac­to­rului (Lars Eidinger) de a converti râsul în plâns, chiar dacă atârnând de microfonul de la care ne-a vorbit până acum Richard, e poate la fel de caraghioasă, e una din do­vezile coerenței de viziune de care dă dovadă Thomas Ostermeier care se adaugă originalității ideilor sale. Nu doar ves­ti­mentația modernă și procedeele artistice up­datate (vezi nuditatea, poate cam ex­ce­sivă) contează, așadar, în materie de ac­tualizare a clasicilor, atât de greșit înțe­lea­să uneori, cât recitirea la nivelul ideologiei a pieselor alese pentru a ne transmite ade­văruri eterne despre om. Este ceea ce le reușește marilor regizori care se folosesc de vehicole autentice, autorizate, precum universalul Shakespeare, pentru a ne vor­bi despre idei perene trecute prin ex­periența intelectuală și de viață a omului de azi. Că e folosit pentru asta Freud sau lua­te ca model cazuri notorii de dictatori cu care istoria „s-a îmbogățit“ după Sha­kespeare, e poate firesc. Ce e personal și unic în cazul reușitelor spectaculare amin­tite e capacitatea acestor artiști de fi con­vin­gători, de a asuma în nume propriu și a redistribui cu mijloacele talentului lor idei și experiențe noi în cadrul unor teme vechi e când lumea.

 

Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova a fost și la această ediție ocazia ra­ră de a observa și analiza punctul în ca­re ne aflăm în relația cu cel care e con­si­de­rat cel mai mare dramaturg al lumii, a că­rui pro­verbială oglindă ne face și azi să ro­șim în fața neputințelor noastre ca oameni de a în­vinge provocările istoriei și ale vie­ții.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22