Pe aceeași temă
În ultimii ani, am vizitat probabil sute de muzee care mi-au oferit, așa cum era și normal, experiențe diverse, nu de puține ori memorabile, dar și dezamăgitoare. Din unele am ieșit cu teme nerezolvate, mai nelămurit ca niciodată. Mă gândesc că muzeele sunt inclusiv spații care intrigă, și nu de fiecare dată în sensul cel mai bun. Este și motivul pentru care, din dorința aproape obsesivă de a evita surprizele neplăcute și inevitabilul sentiment de plictiseală, am devenit extrem de selectiv atunci când îmi aleg următoarea destinație muzeală. Nu mai vizitez muzee de dragul muzeelor, indiferent cât de pasionat sunt de ele. Chiar și din muzeele iconice îmi aleg anumite spații sau expoziții, uneori preferând poziția confortabilă a istoricului care stăpânește perfect tema și așteaptă să-i fie confirmată cunoașterea. Totuși, de cele mai multe ori, sunt în căutarea muzeului ideal, al acelui muzeu care creează fenomene la propriu și căruia i se mai spune „muzeul total”. Acest muzeu chiar există și l-am întâlnit atunci când am vizitat CosmoCaixa din Barcelona sau Victoria&Albert Museum, ca să ofer doar două exemple. L-am mai întâlnit într-o serie de detalii dispersate prin mai multe spații din lumea asta mare, ca o sumă a lor din care am extras tot felul de idei grozave sau de elemente de inovație care mi-au dat sentimentul acela rotund de plăcere pură. Uneori prefer un muzeu anonim, aparent banal, în care descopăr un singur detaliu revelatoriu dintr-un text bine scris sau dintr-o poveste prezentată ca un spectacol vizual și muzical, în detrimentul altuia care este egal în concept, elegant, foarte prizat la public, dar fără personalitate. Căutarea permanentă a devenit adjectivul meu profesional asumat, iar imaginea muzeului total, un fel de instrument pe care-l folosesc adesea atunci când îi caut simptomele eficienței sau ineficienței.
Așa ajung la managerul de muzeu. Se întâmplă să mă gândesc la el nu la începutul vizitei, ci în timpul sau la sfârșitul ei, atunci când îmi formez o părere despre ce am văzut. Instinctiv, asociez valoarea muzeului de viziunea managerului, cu condiția ca aceasta să existe. Prezența viziunii managerului o simți imediat în preajma ta, atunci când ești cuprins într-un mod natural de un sentiment confortabil de libertate, de cunoaștere fără restricții, de mișcare fără frică într-un loc al interogațiilor și al viselor. Este semnul că te afli într-un spațiu care devine fluid prin modul cum este el interpretat. Pentru a ajunge aici trebuie să iubești mult ceea ce faci și trebuie să-ți iubești mult angajații, suficient de mult încât să te exprimi prin fiecare dintre ei, responsabilizați fiind exact pe tiparele profesionale în care aceștia simt plăcerea intelectuală și a creației. Managerul de muzeu nu trebuie să-și asume acest rol, ci trebuie să-l iubească. Pentru a ajunge aici, acesta se pregătește chiar și o viață întreagă, iar unii reușesc să-și formeze o imagine de vizionari care le oferă dreptul de a-și „construi” muzeul după chipul și asemănarea lor. Nu neapărat în mod fizic, ci simbolic, așa cum în România a existat o singură situație de acest gen, Muzeul Țăranului Român, cel care va avea mereu un al doilea nume, „Muzeul lui Horia Bernea”.
Putem simți un sentiment de plăcere, de bucurie, nu numai în muzeele a căror marcă națională se confundă cu imaginea unui oraș celebru. Paris este Louvre, tot așa cum Amsterdam înseamnă Rijksmuseum. Totuși, pe managerii ideali nu-i găsești numai aici. Pe aceștia îi găsești mai degrabă în acele muzee care nu dețin cele mai grozave colecții, cu cele mai reprezentative creații ale umanității. I-am găsit acolo unde oportunitățile erau cele mai scăzute și provocările cele mai mari. Un manager cu viziune este cel care umple goluri. De curând, am vizitat un castel golit de conținut din Gent, Belgia. Un castel cu o arhitectură frumoasă, de basm, dar cu spații depopulate de obiecte și de decoruri, reci, lipsite aparent de viață. Poveștile spuse cu tâlc, perfect regizate, umpleau aceste spații cu conținut, îți dădeau senzația că toate evenimentele importante din acest castel se derulează în imaginația ta atât de convingător, încât nu aveai nevoie de niciun obiect, niciun element original de decor real pentru a absorbi memoria istorică a locului. Într-un muzeu nu există numai o colecție fizică de obiecte sau de artefacte, ci și o colecție emoțională care se ascunde în spatele acesteia sau pe care o suplinește cu alte sensuri, semnificații și sentimente. Oamenii pot fi conectați la tema sau la genul unui muzeu și prin povești. Poți construi un muzeu al dramei (cuiva) doar în jurul unei fotografii xeroxate, dacă îi cunoști povestea și dacă poți trezi sentimentele corespondente unei anumite emoții dominante pe care dorești să o stârnești. Prin asemenea provocări se probează și se rodează viziunea unui manager și calitățile care l-au adus într-o asemenea postură privilegiată.
Dar cine și ce-i aduce pe acești manageri muzeali în postura de a-și exersa influența și de a-și etala calitățile. Aici îi aduce un ministru al Culturii sau un administrator de oraș sau de județ, după tipul de subordonare, la fel de bine pregătit pentru un asemenea rol, la fel de știutor și de onest. Mediul de interacțiune dintre cei doi actori principali, managerul de muzeu și angajatorul acestuia, trebuie să fie configurat prin acele mecanisme de înțelegere a condițiilor, a rolului și a contribuției fiecăruia în așa fel încât nominalizarea unui lider de muzeu să își ia argumentele și criteriile de calitate din înțelegerea valorii muzeului pentru societate sau pentru comunitate. Dacă înțelegi cu adevărat menirea esențială a unui muzeu, atunci vei realiza foarte bine că managerul trebuie să fie persoana care să poată valida sau confirma această realitate prin propria valoare. Și aici este o problemă de libertate, așa cum o resimțim noi sau ar trebui să o resimțim într-un muzeu. Libertatea care ar trebui să-i fie garantată unui manager de muzeu. Libertatea apare când nu există dependența față de motivațiile politice care aduc managerul în poziția de conducere și atunci când limitele sale de exprimare și de experimentare sunt eliberate pe cât posibil de constrângerile bugetare. Managerul legat politic și financiar de firele puterii autorităților statului nu își va iubi niciodată acest rol, ci și-l va asuma cu sârgul și determinarea executantului conformist și autosuficient.
Când libertatea îi este amenințată sau când, de fapt, nu a fost niciodată privită altfel decât ca un moft, managerul unui muzeu își caută acele instrumente de a se apăra sau de a-și proteja propria poziție. Se intră într-un joc epuizant și toxic de supraviețuire, în care muzeul nu mai este principala preocupare, dimpotrivă, devine doar un loc de muncă pentru legitimarea prestigiului personal. Este momentul în care managerul unui muzeu eșuat își caută gloria și validarea publică prin orice mod, în orice fel. Atunci devine un prădător de contexte și de oportunități favorabile activate de diverse evenimente cu potențial de validare: decernarea de diplome și de medalii, cine în anturaje politice de rang înalt, vizite diplomatice, evenimente festiviste de simulare a unor emoții naționaliste copleșitoare. De cele mai multe ori, procedurile din spatele deciziilor de decorare a unui manager de muzeu se bazează pe sistemul de autopropunere. Este cel mai facil mod de a se construi gloria și imaginea de manager providențial. Din acel moment, validarea publică este confirmată, iar percepția de manager puternic, fără de care muzeul nu poate exista, este înfiptă în cel mai pervers mod în mentalul colectiv. Așa apare acea criză morală și de etică profesională care afectează iremediabil muzeele. Tot acest cerc vicios se închide în jurul acelor piedestaluri pe care stau idolii falși, managerii care țin captivi muzeele și le trimit în irelevanță.
Curiozitatea și nevoia de învățare, de expunere, de contact profesional suplinesc uneori lipsa libertății politice și financiare, poate fi o terapie care să estompeze sentimentul de inutilitate profesională. Acest lucru funcționează cu condiția de a accepta faptul că dincolo de propriile granițe geografice există manageri și muzee de la care poți învăța enorm, eliberat de iluzia propriei tale perfecțiuni. Lucrurile se fac cu pași mărunți, dar asumând proiecte mari, fără teamă. De exemplu, un manager de muzeu poată să își aducă muzeul în sfera de interes a publicului dacă acceptă ideea că istoria este o oglindă a societății, iar colectarea de obiecte contemporane asociate ar putea fi dovezi ale schimbărilor sociale, politice, tehnologice sau economice care se întâmplă chiar acum. Personal, mi-a plăcut ideea asta că „rapid response collecting” arată faptul că obiectele sunt purtătoarele unor semnificații aparte, dincolo de valoarea materială uneori modestă a unora dintre ele. Important este cum răspunzi prin obiectele potrivite la noile provocări ale lumii. Un muzeu trebuie să facă mereu asta, să fie adaptat și să-și asume tot ce se întâmplă mai important în societate. Un manager adaptat își poate deschide drumul către obținerea libertății de care are nevoie. Pentru asta nu există vreun preț politic și nici unul economic.
Dragoș Neamu
Manager Noaptea muzeelor (la sate)
