Sir Alex si Banda celor 4revizuiri (semi)finale

 Trei echipe englezesti in semifinalele  Ligii Campionilor si cu asta am terminat discutia: Premiership e cel mai tare campionat al lumii. Acest citat viguros tradeaza o foarte fragila capacitate de observatie si inca o si mai subnutrita cunoastere a istoriei recente prin care fotbalul englez tine sa isi renege traditia. De asemenea, o fuga pripita spre concluzii. Masacrul mental pe care il presupune sangerosul nostru citat continua cu un cocteil de aroganta si suficienta special preparat pentru amatorii de fotbal fara fond. Dar ce nu tradeaza citatul de mai sus? Cu exceptia aprigului si de pretexte iubitoriului Anchetator Voiculescu, nimeni si nimic nu se poate lauda cu o densitate mai mare de judecati gresite si prejudecati inflorite. Cum s-a ajuns aici, pe acest platou care propune privirilor naive o iluzie de cea mai convingatoare policromie si cel mai nesigur continut?

Cicluri dupa cicluri

 Ipoteza triumfului englez nu se prezinta neinsotita. Ea e inconjurata de o traditie remarcabila. Fotbalul european de club a mai aratat ca o chestiune de familie engleza. Intre 1975 si 1985, cluburile englezesti au ajuns de 9 ori in finala  Cupei Campionilor Europeni si au invins de 7 ori. Au fost vremuri de carantina continentala. Cluburile europene au petrecut 10 ani, lipite de peretii garii prin care treceau, in mare viteza, expresuri englezesti plecate de la Liverpool, Birmingham (Aston Villa) si Nottingham (Forest). Cu alte cuvinte, ce vedem acum, dupa finala pierduta anul trecut de Arsenal si finala pe care o va juca, la Atena, cel putin o echipa din Anglia, pare sa repete un ciclu. Nimic mai atragator si nimic mai problematic decat aceasta formula de descriere a istoriei fotbalului european de club. Intr-adevar, a existat o era de dominatie autoritara si prelunga a fotbalului jucat de cluburile engleze. Sir Alex Ferguson, stalp sapiential al fotbalului european, recunoaste aceasta structura, pe care a comentat-o, ca de obicei, mai mult decat interesant, dupa ce echipa sa tocmai terminase de decimat AS Roma. A fost 7-1 pentru Manchester United si Ferguson a vorbit imediat de existenta ciclurilor care dau istoria fotbalului de club european. A existat - observa Ferguson - un ciclu de dominatie englez, unul italian, unul spaniol. Teoria e greu atacabila: ciclurile au un contur clar. Ele incep cu conquista Realului, care absoarbe in intregime fotbalul anilor ’50 si continua pana la inceputul anilor ’60. Urmeaza un miniciclu olandez, care aduce o schimbare prea putin notata:  Ajax si Feyenoord nu castiga foarte multe trofee, dar reusesc sa schimbe, in intregime, fata fotbalului european. Dupa marele ciclu al celor 10 ani de satrapie engleza, spaniolii apar cu trei echipe in semifinalele Ligii Campionilor editia 2000, iar italienii repeta raportul in 2003.

Dezmintirea germana

Cine priveste mai atent va gasi destul de usor fisurile care cer asaltul asupra observatiilor lui Ferguson. In primul rand, e foarte greu de descris un ciclu german.  Bayern, Hamburg SV si Borussia Dortmund au castigat, la distante mari in timp, suprematia europeana, dar nu au reusit sa o mentina pe curba unui ciclu prelungit. Cu toate acestea, fotbalul german a continuat sa fie cel mai mare producator de sferturi, semifinale si finale, la Campionatele Mondiale si Europene. Cu alte cuvinte, fotbalul german a dominat si in perioadele in care cluburile au stat in penumbra. De aici, prima si cea mai importanta corectie: ciclurile de dominatie nu sunt o figura simpla. Ele insala, atata timp cat opozitia club-nationala ramane neclarificata. De cele mai multe ori trecem neglijent peste acest detaliu. E o eroare. Caci separatia pe care o presupune diferenta club-nationala e separatia intre ceea ce reuseste o formula administrativ-strategica la un club si ceea ce ridica un fel national de a juca fotbal, un stil, o suita de trasaturi constante deasupra altora. Paradoxal, in deceniul de dominatie engleza dintre 1975 si 1985 diferenta a fost insesizabila. Cluburile engleze au castigat tot ce era de castigat, pentru ca felul lor de a juca fotbal, englezismul lor total din teren, a castigat toate duelurile cu alte feluri europene de a face fotbal. Ferguson e, de altfel, ultimul supravietuitor al acelei epoci, iar Manchester ultima mare echipa de mare incarcatura stilistica engleza. Vechea matrice de joc anglo-scotiana care imbaiaza fotbalo-cortexul lui Ferguson a facut din Manchester o echipa care joaca, in 2007, tot ce avea mai bun fotbalul anilor 1975-’85: tempo, agresivitate, presiune. O incarcatura de mare viteza, plasata de artificierii condusi de Cristiano Ronaldo pe contre nimicitoare. De aici, imaginea lirica si statica a lui Francesco Totti, in seara nemaipomenitului 1-7, de pe Old Trafford.

Clubalizarea

 Manchester  e un succes nebun, dar si un fel de a rupe cu ereditatea genei fotbalistice engleze. Daca adaugam Liverpool, Chelsea (celelalte doua semifinaliste) si Arsenal, lucrurile se schimba si subrezenia teoriei ciclurilor e pe deplin infirmata. La un loc, aceste patru mari cluburi dicteaza intr-o maniera aproape jenanta mersul campionatului englez. Situatia e cum nu se poate mai diferita de deceniul marii dominatii engleze, cand Aston Villa cucerea Cupa Campionilor de pe pozitia a 11-a in campionat si isi concedia prompt antrenorul incapabil sa puna capat declinului intern. Noul ciclu de succes al cluburilor engleze nu are aproape nimic de-a face cu anii deceniului clasic (exceptia fiind stilul istoric imprimat, la Manchester, de Ferguson). Atunci, castiga, categoric, stilul englez. Astazi, triumful vine din alta parte si tine aproape suta la suta de formula de functionare a celor 4 mari cluburi. In toate aceste 4 cazuri, un numar de trasaturi se repeta si dicteaza. Formula e: antrenor de mare calibru, bugete aproape nelimitate, pompate de gigainvestitori straini, si jucatori racolati din tot ce au mai bun Europa si Africa. De unde schimbarea? Cum s-a produs aceasta deplasare care a dat cluburilor primatul si a lasat in planul doi ideea dupa care fotbalul e o chestiune de reprezentare stilistica locala?

Cine uraste clima si cine iubeste banii

 Totul devine limepde, sau mai limpede, odata cu raspunsul pe care il cer alte cateva intrebari. De ce vin in Anglia antrenorii mari ai momentului si continentului, de la Mourinho si Benitez la Wenger? Si de ce nu pleaca Ferguson? De ce vin tocmai in Anglia investitorii americani care controleaza bugetele si investitiile la  Manchester, Liverpool si, in curand, Arsenal? De ce a ales, totusi, Abramovici Londra pentru a depune si repune in circulatie economiile muncite in Rusia? Raspunsul e simplu, daca pornim de la observatia care priveste cazul jucatorilor varsati de conducta care aduce talente din Europa si Africa. In principiu si spre deosebire de vechiul campionat englez, Premiership a reusit sa imparta jucatorii Europei si ai Africii in doua: cei ce iubesc banii si cei ce detesta clima englezeasca (in principiu, Ronaldinho plus italienii si majoritatea sud-americanilor). Banii. Asta a adus in Anglia antrenorii cei mai alesi si tot banii i-au chemat pe investitori. De ce insa Anglia, si nu alte tari si campionate, care dau o importanta capitala fotbalului si expun fonduri luxuriante? De ce nu Real sau Barca, Bayern sau Inter? In ciuda asemanarii aparente, maretia de club e cum nu se poate mai bifurcata: la Real sau Inter, clubul cheltuieste bani si consuma capital dupa un model de subventionare care pune prestigiul si marca in prim-plan. Manchester si Liverpool sau orice alt club englez insemnat traiesc intr-un cadru cum nu se poate mai diferit. Cluburile engleze nu cheltuiesc bani pentru a cumpara gratuitati ca superbia locala sau prestigiul istoric, ci pentru a face profit. Cluburile engleze sunt o afacere. Cotate de multa vreme la bursa, ele au sucit gatul vechiului etos al sportului amator, "de placere" (inventat, tot in Anglia, de o aristocratie care a pierdut, cu timpul, controlul asupra jocurilor si in special asupra fotbalului, devenit un bun popular si, apoi, comercial). Dupa cotatia la bursa, cluburile engleze mari au invatat sa imite, cu mare succes, modelul si ciclul de business care domina in general activitatile publice in Marea Britanie. Manchester e cel mai bogat club din lume, nu pentru ca sta pe banchiza financiara asigurata de guvern sau de cutare potentat local, ci pentru ca are castiguri anuale de aproximativ 80 de milioane de dolari.

Liga care va veni

 Rezultatul acestei noi structuri de adancime e cu totul si cu totul altceva decat insemnau, intre 1975 si 1995, greutatea si densitatea compacta a vechiului campionat englez. Acum, noua dominatie engleza e o suprematie in 4, iar asta nu spune nimic despre forta noului campionat ( Premiership). Adevarul despre noua fata a fotbalului englez e reusita feroce a unui minicampionat de 4, intr-un campionat de 22. Acest minicampionat domina Europa, fara a mai fi expresia unui stil local, ci efectul aplecarii generalizate spre eficientizarea capitalurilor, ocupatie pe care alte natiuni europene nu o pot transfera, pur si simplu, in sport. Primele 4 cluburi ale Angliei fac un grup aproape complet separat. De la locul patru in jos, rasare, sau, mai degraba, apune, o colectie uneori trista, alteori comica de cluburi scapatate, care joaca un fotbal redus si stangaci. Comparatia devine mai clara daca tinem cont de celalalt fenomen curent in Europa: minidominatia spaniola. Cu trei echipe (Osasuna, Espanyol si Sevilla) in semifinalele Cupei UEFA, spaniolii demonstreaza un fotbal mult mai vast si mai echilibrat. Semifinalistele spaniole sunt, in primul rand, alte echipe decat clasicii istorici: Real si Barcelona. Asadar, exista viata in campionatul spaniol, dincolo de Bernabeu si Nou Camp. Nici una dintre echipele plutonului doi englez n-are sanse in fata vreunei echipe de pluton doi spaniol. Consecintele acestei fortificari antreprenoriale la varf in fotbalul de club englez pot fi cu totul imprevizibile. Nucleul de 4 isi e perfect autosuficient. Doar veniturile fabuloase (3 miliarde de dolari) pe care le aduce pachetul de televizare a meciurilor din Premiership mentin aceste cluburi in actuala formula competitionala. Curand insa, un acord imbunatatit asupra pachetului de televizare international va pune capat acestei ultime legaturi. Cele 4 cluburi vor fi foarte aproape de o decizie care parea, pana de curand, imposibila: instalarea intr-o Liga separata, probabil o formula de competitie europeana, alaturi de ceilalti mari ai Spaniei si Italiei, intr-o asociere care va sfida campionatele nationale si chiar Liga Campionilor. Succesul formulei engleze va insemna succesul unei formule de impunere comerciala inca mai stricta asupra fotbalului. Va fi sfarsitul fotbalului asa cum il cunoastem. Fotbalul asa cum l-a creat Sir Alex, spre propria si nebanuita sa autodistrugere.

 P.S.  Trei cluburi engleze in semifinalele Ligii Campionilor? Cealalta mare isprava din semifinale a fost prea putin remarcata: doua galerii in finala europeana a huliganismului - Manchester, dupa victoria de la Roma, si Tottenham, dupa victoria de la Sevilla.