„Smoke and mirrors” la Ministerul Culturii

Corina Suteu | 22.02.2022

Ne îndepărtăm flagrant de modelul de politică publică în cultură care aplică o viziune strategică și care traduce intenții asumate și răspunde unor nevoi specifice ale sistemului cultural din România.

Pe aceeași temă

Teoretic, ar trebui să ne bucurăm că trăim mult. Practic, însă, posibilitatea de a fi martor câtorva cicluri din viața artiștilor și artelor, câtorva lumi creându-se și dezmembrându–se, succesiv, este o provocare pentru care nu suntem cu toții pregătiți.

Adeseori îmi imaginez ce ar fi gândit despre evoluția scenei culturale (naționale și globale) oameni ca Lena Boiangiu (care era și un comentator politic foarte bun, fiind și un desăvârșit secretar literar, și critic de teatru, mentor de talente și ființa sceptică prin definiție față de deșertăciunea caracterului uman). Unde sunt acele magnifice și bine scrise programe de sală de la Teatrul Bulandra, unde a dispărut distincția premierelor și a spațiului jurnalistic dat analizării lor avizate?!

Mă întreb, de asemenea, ce ar fi comentat Alex Leo Șerban văzând cum vulgaritatea cu iz interlop invadează teritoriul artelor de toate felurile, cum impostura și-a câștigat un statut non-negociabil în posturi de responsabilitate și cum s-au evaporat, puțin câte puțin, grația relațională, complicitatea profesională fără scopuri mercantile, discuțiile despre idei și conversațiile inteligente, pur și simplu.

În vremuri nu foarte îndepărtate există un respect pentru legitimitatea „intangibilă” a zonei culturale, pentru calitatea creației și pentru legătura umană pe care această arie sacră a societății o generează. Aceste „vremuri” au supraviețuit, cu toată presiunea globalizării și a social media, în țări ca Franța, Germania și Austria. În România, în mod paradoxal, statutul de sacralitate intangibilă și de importanță a culturii pentru societate a dispărut, încet, încet, odată cu dificila instalare a  originalei noastre democrații neconsolidate.

Ca urmare, deciziile pentru sistemul cultural sunt luate unilateral, fără ca profesioniștii să mai aibă cu adevărat instrumente eficiente de reacție. Dezechilibrul e major și el s-a transformat într-unul fatal.

Săptămânile trecute s-au petrecut – pentru a câta oară în ultimii ani?! – lucruri care confirmă afirmațiile de mai sus.

Unu: am aflat că ministrul culturii nu prelungește contractul la direcția Institutului Patrimoniului lui Ștefan Balici, profesionist redutabil, cu o autoritate unanim recunoscută. Au loc luări de poziție imediate din partea tuturor organizațiilor și asociațiilor dedicate patrimoniului din țară, o petiție strânge 10 000 de semnături într-o zi și jumătate – arătați-mi câți dintre șefii de instituții din România s-ar bucura de o asemenea sinceră susținere – și e adresată o scrisoare către președintele Iohannis. La ora la care scriu aceste rânduri mă îndoiesc, din păcate, că toate acestea vor avea efectul dorit de profesioniști, dar să ne lăsăm surprinși.

Doi: e pusă în dezbatere publică OG 51/1998, reglementare-cadru fundamentală pentru acordarea de fonduri nerambursabile proiectelor culturale. Cu toată bucuria de a vedea, în fine, concretizată posibilitatea acordării de sprijin financiar multianual, problema fundamentală pe care o ordonanță o conține este aceea că, în formula de acum, ea schimbă radical filozofia acordării finanțărilor pentru cultură în România.

Ca stat profund dependent de administrație, în care politica publică în cultură e de tip „arhitect”, adică ea oferă cadrul complet pentru expresia diversificată a culturii, România ar trebui, asemenea Franței, să acorde sprijin vizionar și strategic tuturor domeniilor culturale, în funcție de o perspectivă definită a statului. Or, în varianta nou-propusă, reglementarea OG 51 încorsetează și condiționează toată acompanierea financiară a proiectelor culturale în desenul schemelor de ajutor de stat ale UE. Scheme care nu sunt concepute, la origine, pentru domeniul cultural subvenționat, ci pentru reglementarea antreprizei culturale în așa fel încât aceasta să nu concureze piața europeană – repet, europeană – în mod neloial.

Ne îndepărtăm flagrant de modelul de politică publică în cultura care aplică o viziune strategică ce traduce intenții asumate și răspunde unor nevoi specifice ale sistemului cultural din România. Transformăm abordarea într-un model mecanic de susținere financiară tehnocrată, lipsită de viziune, dominată de o matrice birocratică, inflexibilă și antiumanistă.

Trei: e pus în dezbatere un text al mult-așteptatului „cod al patrimoniului”, amplu și esențial cadru legiferator pentru tot ceea ce înseamnă felul în care se desfășoară activitatea arheologică și patrimonială din țară. 

Specialiștii se mobilizează imediat și reacționează la un cod pentru care comisiile de experți și organismele profesionale nu au fost consultate în prealabil. „În forma sa actuală, Codul Patrimoniului vulnerabilizează întregul sistem de protecție al patrimoniului cultural”, notează un specialist.

Ne aflăm, iată, în cea mai paradoxală situație cu putință. În plină democrație, care împlinește 30 de ani și mai bine, ruptura contractului de încredere între sistemul cultural și lucrătorii săi și cei care administrează și decid pentru acest domeniu în numele statului e cvasitotală.

Paradoxul grav constă în aceea că în perioada comunistă, de pildă, încrederea domeniului cultural în stat era nulă. Eram cu toții mult mai atenți la adevăr. Acțiunea statului-partid ni se părea întotdeauna suspectă, nu ne livrasem, ca arie profesională, sistemului care ne dirija, fiindcă nu aveam încredere în el. Până și acel sistem, însă, respecta aria culturii și artei, îi recunoștea valoarea. Îi cenzura pe Pintilie și pe Ana Blandiana – ca să citez doar două nume – fiindcă recunoștea forța de influență a artelor asupra societății. Îi acorda lui Adrian Păunescu privilegiul Cenaclului Flacăra, fiindcă înțelegea importanța unui proiect „nonconformist”, pus în oglindă cu „Cântarea României”.

Culmea, cenzura avea grijă să nu sugrume creativitatea! Dimpotrivă, era foarte atentă ca resursa de talent și de competență să fie prezervată și deturnată în favoarea regimului, dacă se poate. Și investea masiv în această resursă.

Azi, după 30 de ani de stat democratic, suntem în situația în care sistemul cultural, convins că reprezentanții statului îi vor doar binele, se trezește a fi considerat o arie profesională neesențială (vezi lipsa schemelor de ajutor pentru sectorul cultural în pandemie) și supus constant unor decizii luate de un executiv lipsit de interes real (sau cu interese exclusiv politice) și, mai ales, fără competență vizionară dovedită în gestionarea complexului și fundamentalului, de fapt, dintre domeniile pe care le patronează un stat: cultura.

Încrederea (această cheie a tuturor reușitelor) pe care operatorii culturali și aria umanistă o investesc în guverne succesive se vădește, azi, a fi o iluzie. Vedem din ce în ce mai clar că s-ar putea ca aceste guverne să nu vrea, de fapt, „binele” culturii. În orice caz nu a formei de cultură pe care, în alte părți și în alte epoci, a generat-o libertatea de expresie.

De fapt, istoria se repetă întotdeauna, iar noi nu reușim să o citim corect, fiindcă revine modificată și, mai ales, fiindcă nu suntem atenți.

„Aneantizarea sectorului cultural și creativ este ultimul pas în a priva populația de acces la aspirații umaniste, la noțiunea intangibilă de libertate ca scop și la spiritul critic, ca modus operandi”, îmi șoptește îngrijorat un tânăr alter ego. //

Voi surprinde, cu siguranță, pe mulți spunând că nu, nici în acest moment și nici de cel puțin 15 ani încoace, „stăpânii inelelor”– deși e o metaforă cam forțată –, cei care dețin, de fapt, puterea în acest proces degenerativ și periculos pentru cultură și creație nu sunt miniștrii (indiferent de culoarea lor politică). Da, și ei au un rol: fac reprezentare, încearcă să își aplice agende și încasează atacuri numeroase în timpul unor mandate scurte și intense (doar de la lansarea în 2008 a inițiativei pentru Codul patrimoniului și până acum s-au schimbat 17 miniștri ai culturii – cu secretarii de stat și consilierii aferenți).

Așadar, puterea reală este în mâinile cui?

Vă las să ghiciți singuri unde se află aceasta și cine o exercită.

Tot ce aș adăuga, în încheiere, este un fragment din Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu: „Pentru că la noi, dragii mei, oamenii arată dintru început obosiţi, dintru început resemnaţi, de parcă au mai trăit încă atâtea alte vieţi grele şi dezamăgitoare, aşa că au renunţat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulţesc spontan... Ca microbii în praf... Există parcă în aer un ferment al dezordinii...”.

E o fidelă descriere a primei imagini pe care am avut-o când am ajuns pe culoarele Ministerului Culturii din România, în 2016. //

0

Smoke and mirrors; Pulsar Sinaps

CITIȚI și observațiile trimise Ministerului Culturii

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22