Pe aceeași temă
Iisus se dă jos de pe crucea sa încropită din canistre de benzină – o metaforă a capitalismului neocolonial –, se eliberează de acoperământul genital și violează o femeie cu hijab. Femeia, deși terorizată, nu opune prea multă rezistență – condițiile istorice par să-i fie potrivnice –, iar ulterior chiar încearcă să-și îmbrățișeze agresorul – și, bănuim, valorile sale. Un călău își execută succesiv victimele – și el, și ei în aceleași unifome portocalii (de Guantánamo): fie le împușcă – după tortură culturală cu pași de step à la Fred Astaire, pe Cheek to Cheek –, fie le taie gâtul, după modelul islamist. Execuții interșanjabile. O femeie goală își extrage tacticos din vagin o bucată de pânză – un drapel pe care apoi îl arborează cu venerație. Pentru astfel de inovații scenice, regizorul Oliver Frljić, croat bosniac, mai primește uneori câte o corecție – la Cluj, la Temps d`images, a sosit în cârjă. Statul polonez, acum mai pios ca oricând și mai ales sătul de cultura rușinii, vrea, ultragiat, să-l înfunde, iar la Sarajevo creștinii și musulmanii l-au întâmpinat, deopotrivă, cu o difidență și mai amenințătoare. E, indiscutabil, un blasfemiator, încântat să arunce nu doar cu sânge și spermă în spectatori, ci și cu o spumoasă incorectitudine politică – o sintagmă acum la modă și la dreapta, și la stânga.
Violența noastră și violența voastră sunt puse în oglindă – o alăturare menită să irite, mai ales într-o lume ispitită de concurența civilizațiilor. E drept că Frljić o vizează mai mult pe a noastră – deși, ca să fim cinstiți, Rijeka e mai tolerant decât Rakka, unde o reprezentație s-ar fi încheiat nu doar cu contuzii. Se avansează statistici: după un moment de reculegere pentru câteva sute de victime occidentale ale atacurilor teroriste, vine rândul victimelor musulmane, masacrate în ultimii ani de către (alți) occidentali – câteva milioane. Quod erat demonstrandum: cifrele par mai concludente decât vorbele. Dar cât de convingător reușește să fie acest spectacol care vizează conștiința noastră încărcată? Multă nuditate – mai mult metaforă a adevărului nemistificat decât vreo exploatare a intimității – și multă violență (asimetrică, asupra unor prizonieri fără apărare), dar și destulă ură de sine – un diagnostic, să nu uităm, mereu ambiguu. Să luăm exemplul drapelului. A-l scoate din vagin pare, la prima vedere, o batjocură – printre alte priorități ale lui Trump, de altfel, se află și înăsprirea pedepselor pentru defăimarea acestuia –, deși gestul ar trebui, dimpotrivă, să-l înnobileze. Vina acestei deturnări de sens o poartă atitudinea noastră ambivalentă față de organele genitale – care nu lipsește nici în conceperea scenei. Cloace – tricolore, conform idealului edilitar al lui Funar – de dejecții ori gingașe vetre ale gestației? E drept că rodul – mai ales pentru cine nu se grăbește să sacralizeze fertilitatea – poate fi și otrăvit. Ori un avorton cu care doar o tâmpă fudulie s-ar putea făli.
A aminti, măcar din când în când, că civilizațiile noastre sunt pătate și cu sânge – iată o îndatorire ingrată, dar salutară. Gloriosul general american Patton, de pildă, și-a pregătit trupele pentru debarcarea în Sicilia – în 1943 – cu îndemnuri clare: când adversarii ridică mâinile pentru a se preda, trebuie țintit cât mai exact între coasta a treia și a patra și tras. Numai ucigașii rămân în istorie, mai preciza generalul – să nu ne mirăm că Trump tocmai l-a prezentat pe viitorul șef al Pentagonului drept noul Patton –, iar numărul victimelor din rândul italienilor dezarmați a fost pe măsura unei asemenea înțelepciuni cazone. Dar dincolo de violențele fratricide – azi ne considerăm cu toții europeni, deși mai ieri ne scoteam ochii ca națiuni –, există cele pe măsura unor polarizări care par și mai ireconciliabile. Și, în consecință, mai ușor de legitimat. Noi și ei – o distincție cât un hău, de maximă eficiență. Dincolo de dilema metafizică – chiar merită efortul de a cenzura mai drastic violența, dacă aceasta, în loc să dispară, mai degrabă se metamorfozează? –, concretețea istoriei presupune evaluări mai aplicate. Dacă ne oprim doar la ultimele decenii, principalii adversari ai musulmanilor sunt alți musulmani. Înainte de a ne omorî pe noi, se omoară între ei. Dar, indiscutabil, și noi îi mai omorâm pe ei. Iar noi, de ceva timp, nu ne prea mai omorâm între noi. În acest hățiș geopolitic, cine-i mai vinovat? Spectacolul încearcă să sugereaze că noi, totuși. Dar dezbaterea nu e, pentru Frljić, atât morală – de pildă, mistificarea prin dublu standard: ce e inacceptabil între noi devine tolerabil față de ei; o controversă veche de când lumea, dar cu atât mai chinuitoare pentru universaliști asumați ca noi – cât politică. Regizorul – foarte locvace în dezbateri – privilegiază conceptul gramscian de hegemonie: prin urmare, ei, pentru a se debarasa de oprimantele noastre pofte, sunt constrânși să apeleze la o izbăvitoare violență. Orice revoluție, în fond, e violentă. Dar oare merită plătit un astfel de preț? – o întrebare care pe unii îi dezarmează, în timp ce alții și-o pun prea târziu.
În fond, criza stângii radicale e mesianică: dacă proletariatul s-a îmburghezit (sau tinde în această direcție), cine îi poate lua locul? Unii sunt tentați să considere că acest rol l-ar putea prelua imigranții, dotați – politic vorbind – cu o prețioasă alteritate. Și, în consecință, îi privesc nu doar ca pe semeni în dificultate, ci mai ales ca pe fermenții unei schimbări structurale care altfel tot întârzie. Așteaptă ca ponderea lor crescândă să disloce, mai devreme sau mai târziu, alienări pe care nici măcar nu le mai sesizăm – cel mult, unii au privilegiul unei vagi impresii de cușcă. Imigranții sunt și un prilej de a ne regăsi cu conștiința încărcată: suntem egoiști, rasiști, insensibili. Indiscutabil, chiar așa suntem, dar chestiunea poate fi privită, și de această dată, fie mai degrabă moral, fie mai degrabă politic – și, nu întâmplător, stângiștii privesc cu suspiciune prima alternativă.
Cum tema din acest an – Odiseea străinului – a fost inspirată și de o criză încă actuală, și festivalul Interferențe a adus la Cluj un spectacol mai militant – Această plajă, realizat de Feidlim Cannon și Gary Keegan cu Brokentalkers din Dublin. O parabolă despre jus soli. O familie – tocmai lărgită prin căsătorie – se bucură de privilegiile unei plaje private. Doar că marea mai aduce din când în când necunoscuți, unii morți, alții greu de acceptat – iar la nevoie, ușor de ucis. Cadavrele sunt evacuate cu grija contagiunii. Un băiat e cruțat și apoi tolerat pentru a munci în slujba unui împătimit de arheologie – o preocupare, desigur, simbolică pentru autohtoni în căutare de privilegii. Contează unde te naști – ceea ce-ți poate conferi drepturile cetățeniei –, dar contează și unde mori – nu atât pentru tine, cât pentru urmașii tăi, care își vor construi, pe baza hârcii tale, o narațiune autolegitimantă: cine controlează trecutul controlează viitorul. Și întrucât cine controlează prezentul controlează trecutul, băiatul pune umărul, cu bună-credință, la propria discreditare: tradițiile noastre sunt lanțurile voastre. Singura mezalianță acceptabilă, într-o astfel de lume, e căsătoria – mai mult o reminiscență medievală decât o celebrare a iubirii. O reunire care deseori e (pentru ramura mai puțin prestigioasă) doar o captivitate mai dulce. Renunțarea e o resursă morală, iar identitatea un concept instabil, dar conviețuirea prea adeseori îi strivește pe unii – oare civilizațiile se construiesc toate ca Petersburgul, pe cadavre uitate de prizonieri? Oricum, atâta încântare de sine nu poate sfârși decât în (dezarmantă) ură de sine. Între timp, băiatul cere apă și primește bere – doar știm noi mai bine de ce au ei nevoie! O ospitalitate care-ți iese pe nas e tot o formă de abuz, doar că victima nimerește din proprie inițiativă în camera călăului. În spectacolul lui Frljić, tortura e mai explicită: imigrantul musulman e umilit pornind de la obiceiurile sale alimentare. E una dintre scenele cele mai expresive, fiindcă surprinde un adevăr banal, dar crud: pe micile (și benignele) deosebiri se întemeiază marile intoleranțe. Cât din retorica culturală e mai mult decât cizelarea unor porecle (răutăcioase) cu care ne încondeiem la grădiniță?
Dar oare Iisus chiar a violat Islamul? Dacă vrem să păstrăm metafora, primul viol a avut loc în sens invers – mai ales din perspectiva libertății de conștiință acceptate azi, spectaculoasa extindere a Islamului s-a făcut cu precădere sub protecția sabiei. Deși nici Iisus n-a intrat în inimile oamenilor doar prin exemplul martirilor ori vorba misionarilor. Și dacă epoca restaurației cruciate a durat puțin (în Orient), în schimb turcii au reușit să împingă Islamul până la porțile Vienei, iar în Balcani e și azi bine împlântat. O astfel de evaluare a istoriei e însă suficient de minată (ideologic), încât e mai înțelept s-o adoptăm cu multe rezerve. Violența noastră și violența voastră se referă cu precădere nu la un trecut așa de îndepărtat, ci la cel (neo)colonial – economia, în acest caz, joacă un rol mai decisiv decât religia. Ei s-au trezit cu noi în carnea lor, fiindcă ne-am lăsat purtați de poftă (exploatatoare), fără a ne pune mai serios problema reciprocității. Dar ce vină are Iisus printre atâtea noi puțuri de petrol? Că nu a fost capabil să cenzureze capitalismul prea sălbatic? Că nu a fost suficient de ferm cu noul rasism? Că a preferat să-i îmbogățească pe urmașii celor ce l-au adulat? Că binecuvântează bombe? Chiar dacă refuzăm alibiul facil cu creștinii care mai mereu îl mistifică – o distincție problematică, fiindcă ar reieși drept marele perdant al istoriei –, putem, totuși, să-i reproșăm anumite ambiguități. A nu viola o femeie pe care n-o poftești nu e cea mai înaltă dintre asceze. Iar uneori îndemnul evanghelic pare să se prevaleze de o asemenea (exaltantă) desconsiderare.
Cu toate acestea, amestecul retoric de contestare a religiei, capitalismului și dreptului războiului convinge mai puțin, firele (argumentative) fiind legate parcă mai mult cu gândul la impactul provocării decât la miza demistificării. Problema nu e că nu ne mai revoltăm de atâta cotidiană injustiție, ci că adevărurile inconfortabile pe care reușim, cu greu, să le asumăm nu au în sine resortul eliberării.
Imagine din spectacolul Violența noastră și violența voastră, în regia lui Oliver Frljić (foto: Roland Váczi)