Sângele euforiei

Catalin Bogdan | 06.10.2015

Pe aceeași temă

Dilemele lui Raskolnikov sunt încă ale noas­tre. Nu e nevoie de o mansardă mizerabilă, alienantă ca o celulă de pedeapsă, ori de la­birintul derutant al unei metropole ar­ti­fi­ciale, apăsător de trufașe, nici de arșița unei veri surescitante ori de delirul vi­să­tor al unui famelic. Poți fi un american me­diu, bine integrat și cu un satisfăcător prestigiu intelectual, nu lipsit de șarm și de emuli – chinuitoarea întrebare rămâne aceeași: oare nu există și crimă legitimă? Dacă însă studentul în nevoi îl invoca pe Napoleon pentru a face acceptabil un omor cu scop în primul rând de jaf, pro­fesorul de filozofie american e, aparent, cu totul dezinteresat. Ucide un necunoscut doar pen­tru a sprijini anonim o necunoscută.

 

Woody Allen cochetează de mult cu tema lui Ras­kol­ni­kov. Mai apăruse, discret, dar explicit, în Match Point. Rezultatul e o surprinzător de provocatoare interogație de moralist, într-unul dintre cele mai puțin gratuite filme ale fecundului regizor. Deși to­na­li­ta­tea e, ca de obicei, de subtilă farsă exis­tențială, într-un thriller atent la po­ten­țialul genului, firele ideatice implicate în tramă produc o țesătură suficient de den­să încât să ne scoată din obișnuita toro­peală metafizică. Irrational Man – iată un titlu care, la final, ar trebui să ne intrige. De fapt, totul e calculat, evaluat, cum­pă­nit. Am putea chiar remarca un abuz de ra­ționalitate: protagonistul își justifică cri­ma, investighează contextul, planifică de­taliile execuției, își asigură impunitatea – totul conform unui intens efort de logică. Irațional pare, în schimb, surprinzătorul efect psihologic al gândului și faptei uci­gașe: de la un tonus deprimat, apatic și abulic, de la prostrație afectivă și abuz de alcool, la vitalitate stenică și un nesperat gust al plenitudinii. Decizia de a ucide îi readuce gustul pierdut al vieții. De ce ar trebui însă considerată aceasta me­ta­mor­foză irațională?

Ne trezim astfel aruncați – vorba exis­tențialiștilor – în hăul moralei. Abe, inițial blajin profesor de filozofie, devine, odată cu intima sa convertire, un nietzschean, chiar dacă unul mai aparte. Filozoful ger­man făcuse niște inedite asocieri. Con­fe­rind demnitate metafizică fiziologiei, de­dramatizând ideea de nimicire, denunțând pretenția egalitară și fiind un anti-dar­wi­nist convins, a rezultat un vitalism eu­fo­rizant, intolerant cu morala, dar nu fără gus­tul excelenței și chiar al ascezei. Or­ga­nismele sunt menite fie să prospere, fie să decadă – urmarea e însă problematică: nu e loc chiar pentru toți. Cu alte cuvinte, să­nătatea „bestiei blonde“ ține prea puțin de faptul că e blondă – nu e nimeni profet în patria lui, nemților el rezervându-le ade­seori mai degrabă biciul sarcasmului, rasismul fiind prin urmare o falsă pistă her­meneutică –, cât de caracterul de bes­tie. Care prosperă, psihologic, com­por­tân­du­-se dominator și fără scrupule cu soarta ce­lorlalți. E frumos să fii stăpân – iar fru­musețea, pentru Nietzsche, e un semn de vitalitate. Bestia stăpânitoare își urmează instinctele, care numai prietenoase nu sunt. Din nefericire pentru credibilitatea fi­lo­zo­fului, etologii au adaptat între timp vi­zi­uni mai nuanțate despre instinct. Bestia es­te deci, chiar și ea, un construct cul­tu­ral. Dar chiar și fără prestigiul unei ase­me­nea seducătoare analogii, în joc rămâne car­tea psihologică. De aceea îl și admira Nietz­sche pe Dostoievski: sondase to­vă­ră­șia can­dorii cu viciul, a crimei cu ne­pri­hă­nirea. Doar că dialectica abisală dezvoltată de cei doi se țese ulterior diferit. Ras­kol­ni­kov în­cear­că să fie – avant la letre – nie­tzschean, dar sfârșește ca penitent creștin.

 

Dacă întregim triunghiul cu Woody Allen, unde se plasează Abe, protagonistul său? El vrea să curețe lumea de un parazit dău­nător – ceea ce îl apropie de inspiratorul său din mansarda peter­s­burgheză, de care însă îl desparte lipsa de căință ulterioară. Poate e doar o în­tâm­plare, fiindcă a doua vic­timă, necesară pen­tru a evita de­con­spi­rarea, îi e fatală – îi lipsește deci timpul pen­tru regrete. Bă­buța bună, sora băbuței rele, victimă con­juncturală, dar decisivă pen­tru evoluția conștiinței ucigașului spre căință, nu are în filmul lui Allen un co­respondent pe mă­sură. Studenta cândva fer­mecată de vul­ne­rabilul profesor, acum dezvrăjită și ul­tra­giată de crima lui, nu e o băbuță fără apă­rare, ci o tânără com­ba­tivă, iar șansa îi dă o mână de ajutor – ca și în Match Point, hotărâtor pentru a în­clina balanța e un de­taliu infim, un ca­pri­ciu al sorții.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1333/foto_catalin_bogdan.jpg

Joaquin Phoenix şi Emma Stone în Irrational Man

 

Ceea ce nu e nietzschean în cazul lui Abe e anonimatul. Filozoful nu preconiza cri­me discrete, ci în văzul lumii. Nu poți fi stăpân decât dacă îți afirmi public im­pu­nitatea. Dacă ești un Cesare Borgia, ne­pă­să­tor la grimasele moraliste. Dar Abe nu trăiește în Renaștere, ci în post­mo­der­ni­tatea democratică, unde crimele rămân, totuși, prilej de judecată. Dar dacă luăm acest delict doar ca metaforă a trans­gre­sării valorilor recepte, miza dezbaterii e cu atât mai provocatoare. Oare nu pros­perăm psihologic făcând răul, nu cel pa­sibil de penalizare, ci cel tolerat de prac­ticile sociale, chiar dacă în contradicție cu retorica dominantă? În acest sens (doar aparent diluat), critica lui Nietzsche la adresa conformismului gândirii morale poate continua să ne incite. Deseori nu bi­nele – Abe trecuse, în tinerețe, prin prac­tica voluntariatului filantropic, dar acum era deja dezabuzat – ne mișcă, ci răul – o banalitate asupra căreia a insistat chiar și moralizatorul apostol al neamurilor. De fapt, nu atât răul, cât mai ales asumarea plină de riscuri a ambiguității care în­ce­țo­șează granițele prea stricte dintre bine și rău. În cazul lui Raskolnikov, ambiguitatea vizează motivațiile conștiinței, pericol pe care Nietzsche a încercat cu orice preț să-l evite – doar că prețul e, în cele din urmă, mult prea mare: un refuz radical al ideii de culpabilitate. Pentru Abe, în schimb, cul­pabilitatea e versatilă. Cum să se că­ias­că odată ce i-a revenit pofta de mâncare?

 

Am putea însă să-l citim pe Nietzsche din perspectiva lui Joseph de Maistre – inegalabilul apologet al călăului. Viziunea sa asupra vieții ne deranjează prin prea crudul realism: o junglă a agre­sivității dezlănțuite. Dar, dacă nu putem scă­pa din acest vârtej al carnajului ge­ne­ralizat, măcar să nu fim ipocriți. Într-un alt context istoric, judecătorul cel corupt pe care îl suprimă Abe ar fi putut sfârși, con­form practicilor legitime ale autorității epocii, pe mâna călăului. Dar, dacă Mais­tre și Dostoievski – mistici teocratici amân­doi, deși confesional la antipozi – sunt convergenți prin rolul determinant acordat suferinței mântuitoare și prin dis­pre­țul față de imperiului rațiunii, pers­pectiva asupra pedepsei îi separă. Pentru francez, problema vinei este secundară, întrucât căile Domnului nu sunt doar nebănuite, ci și cu totul contrare amărâtei logici umane. Pentru rus, în schimb, cri­ma e fundamentală pentru a genera în­vierea conștiinței, legătura dintre culpă și expiere fiind mai directă. A lua viața unui om, mai ales în urma unui zbucium cu pretenții ideologice, poate genera o con­fruntare cu propriile abisuri, iar în cele din urmă chiar renegarea unor motivații neconvingătoare. Raskolnikov ajunge să-și recunoască impostura morală. Abe – pen­tru a păstra perspectiva lui Maistre – e un călău ascuns, care răspunde chemării unei autorități inefabile, care pare să se plimbe prin lume, la fel de anonim, pen­tru a restaura dreptatea în favoarea celor nă­păstuiți.

 

Resortul acestei aparent nobile misiuni e indignarea. Abe și tâ­năra Jill se indignează de o po­veste auzită peste umăr, așa cum mulți dintre noi ne in­dig­năm citind o știre într-un ziar. In­dis­pen­sabilă pentru o reacție morală promptă, indignarea – exacerbată de stilul mediatic al epocii, care a fetișizat inacceptabilul – generează nu doar o nouă nevroză, ci și recrudescența a ceea ce unii eticieni de­plâng ferm drept emotivism. Personajele lui Allen nu doar se ghidează după fluxul de capricii emoționale, dar însuși ritmul filmului – unul dintre atuurile sale es­te­tice – e cel al unui cadril, în care po­zi­ționările se schimbă cu grație, într-o suc­cesiune surprinzătoare, dar cadențată. O astfel de abordare are însă și o altă miză. Am ajuns să conjurăm, cotidian, depresia, privită deja drept comună răceală de că­tre psihiatrie, creditând implicit euforia – o stare ce a devenit dacă nu normativ de dezirabilă, cel puțin paradigmatică. Trăim o epocă nu mai euforizantă decât altele, dar care a dezvoltat o rafinată retorică a bunei dispoziții. În absența ei, depresia se grăbește să bată la ușă. Tocmai fiindcă îi conferim o autoritate disproporționată, fi­indcă nu reușim cu adevărat să integrăm dispoziții mai puțin bune altfel decât în di­namica noastră psihică – în orice caz, prea puțin în strategiile noastre etice. Fil­mul lui Allen este, implicit, și un ironic avertisment în acest sens.

E interesant că Jill, studenta fermecată de noul profesor de filozofie, cumulează, în raport cu romanul, trei roluri: victima ino­centă, neprevăzută, necesară doar pentru a evita arestarea; anchetatorul care în­lăn­țuie elementele incriminante în direcția demascării; iubita care-l incită să se pre­dea. Naivitatea sa e doar afectivă: nu a cu­noscut încă seducția erosului pedagogic – o tentație originară a vieții academice. Mai ales că în acest caz seducătoare e com­binația de vulnerabilitate, dezabuzare și exercițiu filozofic. Ce poate fi mai ispititor pentru un suflet frumos de tânără – ca să vorbim ca Platon – decât oportunitatea de a vindeca un bolnav bănuit de excesele gân­dirii? Dacă la Dostoievski personajele erau suficient de instabile încât se puteau metamorfoza radical, cele ale lui Allen pot să schimbe din mers rolurile – în surdină simțim gustul irepresibil pentru farsă. Chiar providențiala pedeapsă a crimei ca­pătă aici rezonanță de farsă.

 

IRRATIONAL MAN / ÎN LIPSA RAŢIUNII
Scenariul şi regia: Woody Allen
Cu: Joaquin Phoenix, Emma Stone
SUA, 2015

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22