Sonata Spectrelor, în regia lui Ingmar Bergman: „darul” lui Hummel

Ca notele unei Sonate pe un portativ invizibil, „Spectrele” intră în procesiune în sală, se aşază printre spectatori, desființând granița dintre spațiul consacrat lor și zona noastră de confort, strecurându-ne o întrebare neliniştitoare: cine sunt adevăratele fantome? „Corpurile funerare” contemplă proiecţia unei case dărăpănate în acorduri la fel de dizolvante, cu inflexiuni orientale, amintind de muzica unei alte montări celebre a lui Bergman, Marchiza de Sade.

Spectacolul începe ca un film mut; trupuri care se târăsc pe podea, în agonie, „vii” sau „morţi”, nu ştim, dar urmăriţi, tiranizaţi de o invizibilă povară. Tânărul „student la limbi străine” Arkenholtz pare singurul treaz; acest inocent „născut într-o duminică” are darul de a-i vedea şi pe unii, şi pe ceilalţi, însă nu are capacitatea de a-i deosebi. Pentru că a vedea nu e acelaşi lucru cu a înţelege, a cunoaşte. Paradoxal şi tragic, discernământul nu-i revine lui, nevinovatului, nici victimelor, ci călăului, misteriosul director Hummel. Tăcerea lugubră a primelor secvenţe e întreruptă de vorbăria veselă a lui Arkenholtz, care-i cere lăptăresei „să joace rolul bunei samaritene”, dându-i apă să bea, după ce el însuși „a atins răniți și cadavre”, scoţându-i dintre zidurile unei case prăbuşite. Paralizat și orb ca o cârtiță, Hummel recunoaște în vocea eroului fără voie pe aceea a unei alte foste victime, negustorul Arkenholtz. Dialogul dintre călău și victimă e despre minciună și putere, despre „darul” de-a te juca și cu sentimentul vinovăției. „Tatăl meu n-a mințit”, spune Arkenholtz. „Firește, tații nu mint niciodată. Dar și eu sunt tată”, răspunde Hummel! Arta lui manipulatoare nu are egal: așa cum victimele își urăsc călăii, la fel și călăii „au dreptul” să se considere nedreptățiți de victimele care i-au provocat și care se dovedesc ingrate. Uimitor cât de repede se metamorfozează legătura celor doi: fiul trece de la revoltă la acceptare, libertatea cedează locul servituții voluntare: „Ce vrei de la mine?”. Victima, pare să spună Strindberg, consimte întotdeauna. Mai ales când călăul i se prezintă seducător, neputincios, în suferință. I se întâmplă și lui Arkenholtz, pe care Hummel îl angajează ca îngrijitor personal, în schimbul unui „mic favor” ocazional: mai întâi să-i împingă scaunul cu rotile, apoi să vadă la operă Valkiriile. Iar mai târziu să-i cedeze chiar sufletul! Cerințele, mici sau mari, sunt formulate pe același ton egal, din categoria faptului divers, ca pentru a minimiza consecințele supunerii; Hummel are „darul” de a-și hipnotiza victima, ca un îmblânzitor de șerpi: „Te voi face fericit, bogat și onorat!”.

Despre ce își pot vorbi victima și călăul? Despre lucruri „nevinovate”, cum ar fi casa spectrelor. Pentru Arkenholtz e întruchiparea căminului ideal, a posibilei fericiri, „darul” la care râvnește; unul pe care Hummel i-l oferă suspect de uşor. Fiindcă el cunoaşte acea casă, manevrează ca un păpușar malefic sufletele celor care-o locuiesc, o stăpânește ca un păianjen prin firele intrigilor, punând totul, cu prefăcută detaşare, pe seama timpului: „Un om de vârsta mea cunoaște totul”. Destinele lor sunt legate ca într-o poveste, unde „tema dominației predomină”. Amândoi încep să vadă spectrele ca și cum ar fi aievea. Deşi fiecare rămâne orb în felul său: Arkenholtz prin naivitate și Hummel prin cruzime. „Nu-i putem cunoaște pe oameni!”. Poate doar povestea lor unilaterală, incompletă: Colonelul care și-a alungat soția pentru ca acum să-i venereze statuia; fata Colonelului, ascunsă în spatele ferestrei cu zambile albastre, o misterioasă făptură de seră. Victime, directe sau colaterale, asupra cărora Hummel vrea să-și prelungească tentaculele prin Arkenholtz, căruia îi strânge ferm mâna, cerându-i ajutor și confiscându-l: „Nu mă părăsi. Sunt bătrân şi mi-e frig. Am o viaţă lungă înapoia mea, am făcut mulţi oameni nefericiţi. Dar şi alţii m-au făcut nefericit, lucrurile trebuie cântărite. Înainte de-a muri, vreau să te văd fericit... Am daruri de profeție și de vindecare”. Călăul îi cere răbdare şi complicitate, arătându-i cel mai ademenitor spectru: fata Colonelului, de care se îndrăgosteşte. Rigidă, rotindu-şi în cap ochii de strigoi, ea înaintează încet și mecanic, ca o păpușă de ceară. O frumoasă „operă de artă” care-l sărută și pleacă, abandonându-l disperat. Hummel profită şi îi propune un pact faustic – unul răsturnat: nu trebuie să-și vândă sufletul, ci, dimpotrivă, să primească darul lui, „puterea de-a deschide uși și inimi”. Ajuns în pragul morţii, călăul are „poftă să dăruiască”, dar se miră că nimeni nu primește!

Dar cine este misteriosul director Hummel? Nu ştim. Cineva născut să stăpânească. Cineva care se joacă și cu destinele altora, își ucide duşmanii şi refuză să ierte. Știe să „fure” vieți în multe feluri, culminând cu înfierea victimei de către călău: „Fii fiul meu, moștenește-mă cât sunt încă în viață!”. Călăul a fost „de toate”, știe să pară „multe lucruri”. Ascultă cu o ureche atentă săracii de la care adună osanale, mai ceva ca zeul Thor: „Aplaudați, cetățeni!”. Servitorul Johansson, straniu personaj cu ma­chiaj țipător și privire de clovn malefic, i-l arată într-o oglinjoară, manipulând oameni, exploatându-le orgoliul cu false promisiuni. Se teme doar de „lăptăreasă”. De ce? Spectrul moartei ivite din trecut i se agață de gât, în timp ce săracii aplaudă, cerșind.

Urmează cina în casa Colonelului – cina spectrelor. De douăzeci de ani, aceiași oameni, spunând și făcând aceleași lucruri, fără să se asculte unii pe alții, într-o totală răceală, „mestecându-și pesmeții ca șoarecii din pod”. Chiar și în moarte își sunt indiferenți, mascând „trecerea” cu un paravan japonez, numit ecranul morții. „Doamna Mumie”, Polly, odinioară frumoasa Amalia, înlocuită acum de o statuie în casa spectrelor, se crede „papagal” și stă ascunsă în dulap, fiindcă ochii ei nu pot suporta lumina: „Nu vreau să văd, nici să fiu văzută”. Servitorii șușotesc lugubru ca păsările de pradă. Amplasamentul cinei, cu scaunele către public de-o parte și de alta a unei măsuțe pe care arde o lumânare, seamănă cu judecata de apoi. Hummel mângâie statuia, pe fosta lui logodnică, apoi o întâlnește față în față pe iubita devenită mumie. De fapt, fata Colonelului e fiica lor. Se acuză reciproc de trădare și minciună. Ca în Pelicanul, suferinţa şi crima au o ereditate ce se întinde la tot arborele genealogic. Colonelul i-a furat logodnica lui Hummel; ca să se răzbune, Hummel i-a furat soția și fiica: „Nu pot să iert până când nu pedepsesc. Văd pedeapsa ca pe o datorie”. Amalia: „Dacă ne-ar lăsa Dumnezeu să murim... E greu să trăiești. Crimele și vinovăția ne leagă!”.

Vin oaspeții. Să înceapă conversația! Hummel declamă cu un aer profetic: „Prefer tăcerea. Tăcerea nu poate să ascundă nimic, cuvintele o pot face”. Scena pare desprinsă din Beckett, punând în discuție eterna dilemă a limbajului. Imposibilitatea comunicării. Şi ireversibilitatea timpului. Pendula bate: „Când se va opri, timpul vostru a expirat. Tăceți, deși știți foarte bine cine sunt! Timpul vă lovește, așa cum și eu vă pot lovi!”. Cum poate fi anihilat un dictator-păpușar? E de ajuns o singură voce, chiar și cea mai slabă. Amalia oprește pendula: „Pot opri timpul, pot să șterg trecutul. Nu prin intrigi, ci prin suferință și căință. Am păcătuit, nu suntem ce părem a fi, dar suntem mai buni decât noi înșine, fiindcă ne pare rău pentru greșelile noastre. Hummel, ești un hoț de suflete!”. Îl deconspiră şi valetul: actualul călău este fostul servitor care le oferea „hrană fără consistență”, îmbolnăvindu-i. Apare aceeași temă ca în Pelicanul, a mamei care le oferă copiilor mâncare nehrănitoare, condamnându-i la boală şi suferinţă, o permanentă durere fizică şi metafizică. Mâncarea care nu hrăneşte şi cuvintele care nu spun adevărul. Făpturi blestemate care-şi pierd sufletele, devenind morţi în viaţă. La Hamburg, fugarul Hummel comite o crimă și își ademenește martora pe gheață, o „tânără lăptăreasă” pe care o îneacă. Acum, tot „lăptăreasa” îl sugrumă și Hummel moare în spatele paravanului japonez, respectând ritualul.

La final, logodnicii apar într-un tablou straniu, artificial: ea, ca o păpușă de ceară, incredulă, el recitându-i de­spre „fericitul om fără vină”, deși toți sunt vinovați. Bucătăreasa, un dublu al lui Hummel, continuă să stoarcă hrana din mâncare, ochii ei sunt lipitori, consumând „viața și savoarea” din tot ce atinge. „Ne fură puterea”, reverberează ca un laitmotiv lamentaţia tinerilor, în casa în care minciuna a făcut totul să putrezească, precum o apă stătută. Chiar și promisiunea dragostei, în fața căreia Arkenholtz se răzvrătește: „M-ai atras cu florile tale, acum îți arunc înapoi otrava lor. Unde poate fi găsită frumusețea? Cine își ține promisiunile? Sufletul tău a fost otrăvit. Există otrăvuri care te orbesc, altele care-ți deschid și mai mult ochii”. Între fericirea iluzorie și luciditatea care-i arată că „viaţa e un chin”, logodnica alege, spunând: „Sunt pe moarte!”, apoi cere să i se aducă paravanul japonez. Singura martoră, Amalia, contemplă „dispariția sărmanului copil al unei lumi de iluzii, suferință și moarte”.

Și dacă sinceritatea ar deveni legea vieților noastre? „Totul s-ar prăbuși”. O stranie, intimistă piesă de cameră, cu accente expresioniste şi suprarealiste, în care Bergman ne face să ascultăm disonanţele legăturilor bolnăvicioase din casa „vampirilor Hummel”. Ce putem face acum ca să alungăm strigoiul suferinţelor trecute? Ce ne poate astâmpăra foamea de sens? Pare că nimic nu reuşeşte să străpungă atmosfera macabră, sumbră, a acestui spectacol necruțător de adevărat. Şi totuşi, la final adastă în aer parfumul zambilelor albastre. Semn fragil al frumuseții vindecătoare, al legăturii dintre om și cosmos, un răgaz „imperfect” în care îndrăgostiţii par să se elibereze, căutând, somnambulic şi inocent, spectrul dragostei. //