Sora lui Robert

Cred că spune povestea cuplului interpretat de Monica Ghiuță și Constantin Drăgănescu, soții care ascultă în buclă cântecul de Crăciun. Ea, călcând fără oprire mormane de haine, el, plimbându-se nervos și bombănind fără încetare, îmbrăcat în cămașa de pijama cu dungi prin apartamentul-cutie de chibrituri, atât de bine reconstituit asemeni celor în care mulți dintre noi și-au petrecut copilăria din cartierele comuniste.

E povestea generației abandonate de istorie, aflată într-un in-between fără scăpare, din care nu înțelege nimic și pentru care timpul s-a oprit. Generația ai cărei copii și nepoți îi reneagă, îi exploatează și îi disprețuiesc. Iar ei nu se pot face înțeleși. Pentru că nici ei nu înțeleg cum au ajuns aici. Și dacă mai pot schimba ceva. Și dacă existența mai are vreun sens. 

Agățat de telefonul cu fir, într-o disperată încercare de a își comunica suferința și nemulțumirile concrete către emisiunile PRO TV, bărbatul este omul de rând din post-comunism, livrat ca pradă sigură în brațele promisiunilor sforăitoare și găunoase ale televiziunilor de divertisment.

Înainte de Gala Gopo din acest an, văzusem deja de două ori filmul lui Caranfil. Dar numai după ce am citit ce s-a întâmplat la gală, cu prilejul aniversării filmului, mi-am propus să îl revăd cu ochii de acum. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un film definitoriu și premonitoriu – la vremea la care a fost făcut – pentru lumea de azi.

În paralel cu spațiul Crăciunului etern descris mai sus, în care trăiesc părinții personajului interpretat de Mircea Diaconu, își mai duc existența: copii de bani gata și cei care aspiră să se pretindă copii de bani gata, elevii care nu respectă la școală nimic din ce ar fi de aflat și ajung să își scrie compunerile în liniște, de frică, doar când sunt amenințați cu pistolul, și scriitorul aspirant – profesor de meserie, modest, dar veleitar, gata să facă un compromis moral major pentru a o cuceri pe sora lui Robert – cel care ar putea fi exmatriculat dacă profesorul nu intervine.

Țesătura de complicități tragicomice și de tablouri vivante pe care se construiește povestea, tablouri care te fac să râzi, dar care, după o vreme, te aruncă într-o amară tristețe, e de o sublimă eficacitate.

Peste toate domină domnul Puiuț, relaxat și indestructibil, fioros ca rânjetul vulgarității de care ne ciocnim în fiecare zi, stabil ca triumful corupției și al mercantilismului primar în care se scufundă România tot mai mult.

În Filantropica, pe nimeni nu mai interesează adevărul, ci doar percepția despre adevăr. Fiindcă oricum, vorba lui Anais Nin, nu vedem ce este, vedem ce suntem noi. 

Ceea ce a urmat luării de cuvânt a Vioricăi Vodă (cea care o interpretează în film pe sora – și ea falsă – a lui Robert) la Gala Gopo este desprins, mi se pare, din pelicula în care actrița a jucat cu ani în urmă. Realitatea duplicitară în care trăim e perfect ilustrată de acest moment. De ce? În primul rând, pentru că nimeni nu a pus la îndoială declarațiile actriței, iar reacția sălii a fost calificată drept o complicitate indirectă cu agresiunea povestită. Or, sala era în șoc. Exista ceva inadecvat în a auzi această declarație într-un moment care se dorea de celebrare, dar care, efectiv, oferea o platformă ideală pentru formularea unei alerte și plasarea ei ca subiect în spațiul public. (La Pro TV, Florin Călinescu întreabă, în Filantropica: „Cine plătește nota de plată a tranziției?”.

Firește, el nu așteaptă un răspuns, doar vrea să genereze indignare.)

Oare dovedește reacția sălii de la Gopo un tabou al discutării subiectului, reflectă ea negarea sau ascunderea lui „sub preș”?!

Nu cred. Eu cred că ea exemplifică o reacție colectivă la nerespectarea unui cod nescris de conduită socială, pe care tot restul majorității participanților la ceremonie acceptă să îl respecte.

Este subiectul formulat important? Da, este. Ca dovadă, revenirea apăsată asupra lui de către Katia Pascariu, în momentul în care își ia propriul premiu de interpretare.

Dar, ca orice subiect esențial, el are nuanțe și ramificații. Actrița Ioana Bugarin declara, în trena Galei Gopo, cât de traumatică a fost pentru ea experiența pedagogică la UNATC, unde metodele brutale de lucru cu actorii tineri pot produce efecte psihologice grave. 

Mircea Diaconu, fidel relativismului său dintotdeauna, banalizează și bagatelizează situația.

Rectorul UNATC iese cu dificultate din tirul automat de întrebări adresate de Alexandra Tănăsescu pentru Cultura la Dubă despre subiectul abuzului produs asupra studenților în UNATC, ca metodă de predare, iar Scena9 dedică un grupaj de declarații temei hărțuirii sexuale, în România și nu numai.

Viorica Vodă reia în diverse interviuri ceea ce a spus la gală, iar actrița Mara Nicolescu, a cărei replică, „pe mine nu m-au confundat”, atrage comentarii dezaprobatoare, scrie o declarație rațională, explicându-și spusele.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre aceste voci își mai declară o dată, intransigent, punctul de vedere. 

Pozițiile se radicalizează și nu evoluează, căile de dialog sunt, de fapt, blocate. La fel este, îmi permit să constat, și calea către adevăr. Adică a formei nuanțate a adevărului, aceea care ține cont de diversitatea generațiilor, a contextelor, a perspectivelor și a intențiilor.

Pe scurt, ne aflăm în plină „filozofie de viaț?ă” a domnului Puiuț (magistral interpretat de Dinică în Filantropica), cel care a înțeles de mult că oamenii sunt prizonierii propriilor iluzii, ai propriilor minciuni pe care și le spun. Cel care știe că între ceea ce se povestește și realitate este, de multe ori, o distanță abisală. Și că exact acolo, în acest abis periculos, manipulările sale pot să își instaleze cuibul toxic, contaminând și dinamitând durabil legăturile dintre oameni și construind falsele solidarități, mecanice, în jurul unor lozinci, nu al unor convingeri.  

Filantropica este, de aceea, și un film despre refuzul nostru de a ne spune adevărul, de a ne vedea limitele, de a asculta și versiunea cealaltă, de a „cădea” în maturitatea și asumarea complexității, niciodată pur binare, a vieții.

În spațiul public din România, teme precum cea a hărțuirii sexuale sau a raporturilor toxice ale autorității cu cei subordonați sunt, cu adevărat, teme majore, demne de atenție constantă. Dar dezbaterea lor sub formă de „senzațional”, de scandal, de conflict nu va duce prea departe și s-ar putea să determine efecte contrare intenției. Într-un context în care, în București, orice șofer de taxi își permite să fie prost-crescut cu un client, chelnerii se răstesc la tine, trotuarele orașului sunt grav accidentate în zonele centrale, casele de patrimoniu se prăbușesc în văzul nostru, vulgaritatea cotropește orice, iar puterea publică e coruptă până în măduva oaselor, un scandal în plus hrănește presa, dar nu asanează, din păcate, ambianța generală.

Opinia publică – educată de ani buni cu senzaționalism ieftin – nu e atentă decât la sentințe. „Mediul teatrului și al cinematografiei e un mediu în care se petrec tot felul de lucruri inacceptabile”, cam asta va reține publicul larg. În plus: „Le dăm bani publici ca să producă artă și uite ce fac ei...”.

Din scandalurile reflectate în presă rezultă doar o marcă durabilă a judecății simpliste și negative, adânc încrustată pe reputația câtorva oameni de care aceștia nu se mai pot scutura. O știu din proprie experiență.

Ne-am obișnuit să facem lucrurile la repezeală și să nu le ducem până la capăt. Am scos gunoiul la suprafață și apoi așteptăm și să îl curețe cineva și să găsim responsabili când asta nu se petrece. Ignorăm, cu superficialitate, consecințele. Ele pot fi, în situația dată, și unele neașteptate asupra persoanelor care au fost subiectul unor abuzuri grave (sexuale sau de altă natură). 

Oamenii bolnavi de depresie, de pildă, suportă greu să audă cum alții spun că sunt deprimați. O trăiesc nu ca pe o eliberare, ci ca pe o agresiune suplimentară, ca pe o diminuare a propriei suferințe. Persoanele hărțuite sexual, spun psihologii, ar putea trăi, similar, un disconfort profund citind dezvăluiri de tipul „și eu am fost hărțuită”, care pun pe plan de egalitate niveluri de agresiune personală atât de inegale ca grad de seriozitate, încât riscă să minimizeze adevărata gravitate a situațiilor de viol, șantaj sexual, bullying..., dar pe cine preocupă asta?!

Cum oare să ne eliberăm de furia și de frustrările suprapuse și adunate în 30 de ani, pe care le transferăm în toate direcțiile de îndată ce avem ocazia?!

E foarte greu, e foarte complicat și în niciun caz nu cred că soluția este să folosim scurtăturile, pentru că aduc vizibilitate și cinci minute de iluzorie atenție. 

Una dintre soluții ar fi, poate, să rămânem fideli artei și rarelor momente în care valoarea ei e recunoscută și sărbătorită. Și să credem că artiștii oglindesc adevărul și transformă în profunzime sensibilitățile, arătând ce se petrece în jur.

De aceea, dedic încheierea textului de față lui Nae Caranfil. Cu mult umor amar, el povestea la TIFF, anul trecut, că nu a obținut finanțare la concursul CNC pentru următorul său film. Știrea n-a făcut valuri, dar faptul reflectă un paradox trist. Prins între generația lui Lucian Pintilie și cea a lui Cristi Puiu, Caranfil este un realizator pe care gloria și recunoașterea mediatică nu l-au răsfățat așa de mult pe cât talentul său o merita.

Ce ne ajută să înțelegem Filantropica e că este multă descumpănire morală între „Crăciunul etern” al trecutului și veleitățile simplist justițiare ale prezentului. //