Pe aceeași temă
Prolog
Moda teatrului politic nu tine de Razboiul Rece. Totusi, in anii 80 apare ideea ca un spectacol de teatru poate fi un examen de constiinta si act de atitudine protestatara. Teatrul a fost o prezenta puternica in toata Europa de Est si a oferit un sprijin important pentru popularizarea ideilor privind schimbarile politice care se impuneau. De exemplu, in Praga lui 1970, publicul se ridica in picioare si aplauda cand Masa din Trei surori de A.P. Cehov rostea: "Pleaca armata...".
Dupa iunie 1989 si evenimentele din Piata Tiananmen (Beijing, China), Partidul Comunist Chinez a fost de parere ca teatrul este imprevizibil si nu l-a mai sprijinit financiar, preferand sa aloce fonduri sportului, muzicii si dansului - activitati mai putin periculoase ideologiei.
Teatrul politic, insa, s-a manifestat in multe forme: The Black Theater (Teatrul pentru Negri) a inceput sa functioneze prin anii 50, pentru a constientiza situatia afro-americanilor, traditiile lor, realizarile lor si drepturile civile pe care le aveau, dar si pe cele de care ar fi trebuit sa se bucure ca fiinte umane. Prin anii 70, teatrul politic american incepea sa se diversifice: Gay Theater (Teatrul pentru Homosexuali), Feminist Theater (Teatrul Feminist), Hispanic Theater (Teatrul pentru Hispanici), Native American Theater (Teatrul Americanilor Bastinasi), Death Theater (Teatrul Mortii). Modelele au fost copiate repede in toata lumea pentru ca teatrele au dorit sa se alinieze la problemele sociale si politice ale momentului.
Astfel, prezentul a inceput sa fie subiectul preferat al dramaturgilor.
Poza lui Jan Palach
"Tot ce este legat de Teatrul Liber din Bielorusia este uimitor", isi incepea Michael Billington articolul despre un teatru care se incapataneaza sa existe, sa fie functional, sa faca teatru si sa aiba o opinie in ultimul regim dictatorial din Europa: Bielorusia lui Alexandr Lukasenko. Infiintat de sotii Natalia Koliada si Nikolai Halezin, carora li s-a alaturat regizorul Vladimir Serban, trupa de teatru continua sa functioneze clandestin, membrii ei fiind dati afara din teatrele de stat, iar spectacolele avand loc in case private, de la periferia capitalei Minsk. "Public" inseamna un cerc restrans de oameni, care sunt anuntati cu privire la "programul" companiei prin e-mail sau SMS. Ceea ce a uimit lumea teatrala europeana este faptul ca, in conditii nefavorabile, in care lipsa libertatii este impedimentul major, Teatrul Liber reuseste sa faca teatru, dar mai ales unul de buna calitate. Dincolo de lipsa unui spatiu propice si a unui sistem care sa le rasplateasca financiar efortul artistic, componentii trupei sunt persecutati, incalcandu-li-se drepturile civile. In 2007, doi actori n-au fost lasati sa paraseasca tara, punand in pericol un turneu britanic. De asemenea, recent, politia secreta bielorusa, care continua sa se numeasca in Bielorusia KGB, i-a arestat pe toti spectatorii, in jur de 50 de persoane, veniti sa asiste la un spectacol al trupei. Mai mult, politia secreta ii filmeaza pe membrii publicului care sosesc sa vada spectacolele clandestine, pentru ca mai apoi materialele sa fie folosite pentru santajarea parintilor ai caror copii doresc sa urmeze cursurile unei institutii de invatamant superior. In ciuda acestor realitati, niciunul dintre artistii trupei nu se considera victime si nici nu se plang de persecutiile la care sunt supusi.
Spectacolul Generatia Jeans a Teatrului Liber este o critica dura la adresa absurditatilor unui regim comunist care statuase ca muzica rock vest-europeana si jeansii albasti erau semn clar de rebeliune. Spectacolul - un monolog de 90 de minute - este o confesiune matura despre muzica rock, libertate si blugii pe care orice tanar din URSS si-i dorea si care, odata imbracati, purtau pecetea unei lumii libere. Povestea incepe in Uniunea Sovietica, unde jeansii erau interzisi, la fel ca si muzica rock. A vinde blugi insemna a te juca cu KGB-ul. Pe fundalul acestei povesti este introdusa in scena o fotografie-portret, de marimi considerabile, care-l reprezinta pe Jan Palach, pentru ca poate si el visase la o pereche de jeansi.
Jan Palach, student ceh, si-a dat foc in ziua de 16 ianuarie 1969, la Praga, in semn de protest fata de invadarea Cehoslovaciei de catre Uniunea Sovietica. Tanarul a fost unul dintr-o serie intreaga de studenti protestatari care jurasera un pact al mortii, incercand sa atraga atentia asupra atrocitatilor regimului comunist impus.
Spectacolul, puternic politic, dar fara a fi direct acuzator, demonstreaza, o data in plus, ca un teatru motivat politic poate deveni foarte popular.
Amalia respira cu Nicolae Ceausescu
Textul Alinei Nelega, Amalia respira adanc, este un monolog dedicat unei existente risipite in regimul comunist romanesc. Amalia, fiica unei familii instarite din Bucurestiul interbelic, se vede nevoita sa se alinieze unor reguli absurde, ridicole si care o obliga la un trai in mizerie. Parcurgand trei regimuri politice diferite, Amalia moare intr-un camin de batrani postdecembrist, imaginandu-se intr-un avion cu care face naveta Paris-Bucuresti-Paris. Amalia respira adanc de la Teatrul ACT este povestea supravietuirii unui om de rand trecut prin tavalugul istoriei, care inseamna, aici, un regim totalitar. Destinul personal se amesteca cu cel al natiunii din care provine. Amalia este un om singur; de fapt, insingurat de un regim care i-a croit viata impotriva felului ei de a fi: extrem de viu, de optimist, de generos.
Celor sase episoade imaginate de dramaturg si delimitate in text, tanara si sensibila Mariana Camarasan, regizorul spectacolului, le mai adauga unul. Pentru a explica al doilea moment al piesei - violul la care fusese supusa adolescenta de catre o patrula de militie -, Amalia apare ca o eleva de liceu, in uniforma stramta, care pune in evidenta abdomenul proeminent, insarcinat. Momentul este inventat de regizor si realizat sensibil din muzica, dans si sunet. Amalia trebaluieste prin casa ascultand un radio vechi. Exasperata de programul patriotic unilateral, incearca sa prinda un post strain de radio. Cautand noi frecvente, radioul se blocheaza pe un canal unde cuvantarea Tovarasului Ceausescu anunta ca: "in anul 2000, Romania va fi o tara multilateral dezvoltata...". Celebra alocutiune suna de fiecare data in sala de teatru, umpland aerul si intunericul cu o paralizie care amesteca rusinea, neputinta, uimirea si curiozitatea. "Prezenta acelui fragment dintr-o cuvantare a lui Ceausescu s-a impus ca urmare a unei necesitati foarte puternice de a vorbi despre dorinta de a fi liber, de a trai, de a te bucura in conditiile in care libertarea nu exista in acest sistem", marturiseste Mariana Camarasan.
Turnurile Gemene se prabusesc din nou!
Mercy Seat / Ziua de apoi de Neil LaBute este unul dintre primele texte ale dramaturgiei americane de raspuns la evenimentele din 11 septembrie 2001. Nu trateaza in mod direct schimbarile sociale generate de aceasta tragedie contemporana, dar fundalul temporal si cauzal este strans legat de acest moment. In zilele de dupa eveniment, circula o anecdota despre un sot care in dimineata respectiva supravietuieste pentru ca se afla in locuinta amantei, in timp ce World Trade Center, unde lucra, se prabusea. Dramaturgul a gasit conjunctura foarte ofertanta din punct de vedere dramatic: daca cineva ar fi vrut sa dispara, sa inceapa o viata noua, acel moment de haos si deruta globala ar fi fost momentul potrivit.
Piesa lui LaBute surprinde exact acest moment de cumpana in existenta unui cuplu: ea, o femeie de aproape 40 de ani, cu functie de conducere; el un barbat tanar, casatorit si cu copil, subalternul amantei sale. E momentul in care istoria relatiei extraconjugale se afla la bilant. Femeia ar dori ca tanarul sa foloseasca prilejul de a se rupe de familie, in mod elegant si fara complicatii, facand din viitor o aventura tumultuoasa fara oprire. Tanarul, in ciuda atractiei pe care o simte, hotaraste sa-si continue viata alaturi de familie, oferind amantei numai locul doi.
Textul, montat in premiera nationala la Teatrul ACT, in regia lui Vlad Massaci, incepe prin prezentarea unui montaj video realizat din cele mai importante imagini de televiziune care surprindeau in direct prabusirea WTC. Ceea ce cu totii am urmarit in sute de reluari si ingroziti a devenit un moment artistic, un catalizator care trebuie sa aduca sala la o anumita temperatura.
Cele trei minute de film sunt privite in deplin intuneric si in liniste. Publicul se trezeste obligat sa urmareasca cel mai mediatizat moment de direct realizat vreodata de mass-media, un moment care a schimbat fata politicii, a economiei si a societatii, asa cum functionasera ele pana la acea data.
Integrarea unui asemenea moment intr-un spectacol de teatru este o declaratie foarte dura, aproape obscena. Intrebarea ar fi daca asemenea documente, elemente care se adauga fondului colectiv de traume, pot fi integrate in sfera spectacolelor, fara sa devina imorale, dezgustatoare sau obscene. Are dreptul un creator de teatru sa oblige o micro-comunitate - cum este publicul - sa revada si sa retraiasca acele momente de deruta universala?
Poate dupa experiente artistice precum Jesus Star Superstar nu mai exista niciun fel de limita in a accepta ca orice element adus intr-un spectacol de teatru intra in conventia scenica si devine un moment transformat, care ilustreaza o realitate, si nu realitatea. Astfel, acestea devin mai usor de privit, de acceptat si ocupa un loc secund in economia spectacolului. Oricat de dure ar fi, aceste bucati de realitate care cuprind atat istoria, cat si reactia emotionala a omenirii in timpul desfasurarii lor nu mai pot vorbi despre ele ca microuniversuri, ci devin piese de decor - butaforie, pentru spectacolul de teatru care le cuprinde.
Istoria, ca element extraestetic, devine un element estetic, integrat spectacolului de teatru, fara sa starneasca controverse sau sa ofenseze. Spectacolul de teatru e o alta forma de a agresa si supune atentiei, din alta perspectiva, lucrurile pe care deja le stim sau, cel mai adesea, credem ca le stim.
