Spovedania permanentă

Poate fi o adevărată problemă de conștiin­ță să ții un cal. Mai ales când l-ai adus dintr-o rezervație unde zburdase fără frâie. Dar, în cazul provincialului intelectual din Win­ter Sleep (Somn de iarnă), era vorba mai degrabă de di^­­­le­me­le unui tiran al cum­se­că­deniei – după inspirata for­mulă a unui cronicar în Der Spiegel. Dacă din gro­te­le Capadociei – când­­^­va chi­lii de asceți, azi camere de ho­tel –, alese de Nuri Bilge Ceylan pentru drama sa ce­hoviană, urcăm spre țăr­mul sudic al Mării Negre, caii ne­domoliți – adică demnitatea umană – ris­că o altfel de soartă. Tânăra soție ră­tă­cea neîmpăcată pe terenul glisant al bu­nelor intenții, dar suratele ei de mai jună hârjoană din Mustang nu doar lunecă, ci se prăbușesc de-a binelea. Și nu din im­prudența aventurii, ci fiindcă sunt brutal domesticite. Dresorul voluntar – violator dis­cret, când nu apără isteric virtutea pro­priilor victime – are în spate o tradiție de un strivitor prestigiu milenar. Femeia mu­sul­mană trebuie să fie o soție fidelă și su­pusă, mireasă virgină și mamă conser­va­toa­re. Când vedem cum e de timpuriu frân­tă viața unor adolescente, prin victoria ușoa­ră a trufiei masculine și complicea do­ci­li­tate a femeilor mature, sensibilitatea noas­tră europeană se revoltă, oripilată de o ase­menea degradantă înrobire. Și invocă ra­pid argumentul superiorității culturii noas­tre religioase, mai puțin degradante, pentru femei, decât Islamul. Câteva lămu­ri­toare lecturi istorice ne-ar mai domoli, totuși, din elanul fudul. Jean Delumeau, un autor onest și cu destul umor – catolic angajat, în plus –, scotocind prin prăfuite predici, poeme monastice, tratate savante, manuale de cazuistică, ne-a reamintit în Frica în Occident cât de departe a ajuns delirul antifeminin al unei întregi cohorte de clerici. N-a fost însă doar specialitatea vreunui secol mai puțin inspirat. Tema a fost reluată, cu citate elocvente acoperind în­treaga epocă creștină, de Guy Bechtel în Cele patru femei ale lui Dumnezeu. Să nu ne așteptăm să găsim o situație prea di­fe­rită în creștinismul nostru răsăritean. Nu Ortodoxia a oferit femeilor egalitatea de statut, ci, cu destule frâne, democrația mo­dernă și mai ales – horribile dictu – co­mu­nismul. Dar să lăsăm trecutul pe seama istoricilor fără complexe apologetice și să pri­vim prezentul.

Deniz Gamze Ergüven ne pre­zin­tă în Mustang două lumi con­curente ale Turciei de azi: cea provincială a patriarhalismului reacționar și cea metropolitană a secularismului emancipator. Concurente nu doar ca incompatibile culturi sociale, ci și ca mize ale unui stringent partizanat politic. Tânăra regizoare își con­tex­tua­lizează precis drama: regimul Erdoğan – una din cele cinci surori se va sinucide pe fundalul vorbelor semnificative ale vice­pre­mierului Bülent Arinç, care cerea tur­coai­celor să nu râdă în public, pentru a nu prilejui păcatul.

Când acesta din urmă redevine un actor po­litic, piesa se anunță sângeroasă. Dar nu e vorba de orice păcat. În orice caz, nu de cel al corupției – pentru a se apăra de acuze, actualul președinte a preferat să-și trimită discreționar după gratii acuzatorii: jurnaliști, magistrați, ofițeri de poliție, transformați fără jenă în pe­riculoși teroriști. Nici de cel al violenței domestice: cu mult peste jumătate din­tre femeile ucise în această țară sunt victimele pro­prii­lor soți ori rude; două tre­imi dintre aceștia nici mă­car nu sunt, în cele din ur­mă, condamnați. Și nici de cel al crimelor de stat: ma­sacrarea, pe scară largă, a ar­menilor e încă un tabu național. Mult interes politic trezește în schimb păcatul sexual – cu diversele sale subspecii. Mai pu­țin violurile, cvadruplate odată cu ac­tua­lul regim. Fiindcă principala țintă e, de fapt, comportamentul erotic al femeii care îndrăznește să refuze tradiția. După ce a ratat – era momentul în care Turcia încă spe­ra să adere la UE – reintroducerea inf­i­delității conjugale în Codul Penal, Er­do­ğan și-a continuat ofensiva în numele vir­tuții, condamnând cezariana – reduce șan­sa unor progenituri numeroase – și insis­tând asupra dependenței providențiale a femeilor față de bărbați. Astfel încât de abuzuri se pot plânge – un drept proaspăt le­giuit – doar femeile măritate, nu ce­li­ba­ta­rele ori divorțatele. Cât despre dem­ni­tatea lor socială, aceasta e luată în serios doar prin asumarea maternității.

În Mustang, drama celor cinci orfane, cres­cute de o prea conformistă bunică, umbra Islamului se reduce, aparent, doar la un impozant minaret sătesc. Niciun imam nu-și intersecteză pașii cu ai eroi­nelor – nici nu e nevoie: tradiția socială a interiorizat de secole precepte religioase în dinamica reacționară a mentalităților. Fetele trebuie, preventiv, măritate rapid – fiecare reacționează cum poate: prima prac­tică cu iubitul (cu care va reuși să se că­sătorească) o prudentă sodomie pre­ma­ritală; a doua e dusă de socri la un in­tem­pestiv test de virginitate, în lipsa petei de sân­ge postnupțiale; a treia, violată de unchi și tentată de frustrante reacții libertine, se sinucide; a patra, și ea abuzată, fuge în pragul nunții (aranjate, comme il faut, chiar de unchi); a cincea, nu încă nubilă, e sufletul revoltei, mustangul care pare să scape din țarc, în îndepărtatul Istanbul, cu oazele sale alternative. Prologul dramei a fost o banală hârjoană de școlari la malul mării: proximitatea indistinctă a sexelor a incitat gura satului, o instituție atot­pu­ter­nică. N-a mai fost nevoie decât de un agent al represiunii: ruda apropiată, băr­ba­tul cu pretenții de responsabilitate, cer­be­rul ipocrit al virtuții, care va transforma ca­sa bunicii în închisoare de minore. Tot acest eșafodaj s-ar prăbuși însă, mai de­vre­me sau mai târziu, dacă la bază n-ar exis­ta determinantul oprobriu teologic asupra unei sexualități insuficient reglementate. Teo(sexo)logul ajunge, în acest sens, în pos­tura supraveghetorului unui panoptic carceral – o metaforă biopolitică, cum ne-a atras atenția Foucault: dimensiunea ero­tică a vieții fiind plurivalentă și înscrisă în orizontul cotidianității, oricine e ușor pa­sibil de o culpă sexuală.

Nimic din toate acestea nu se mai întâmplă la noi, am fi tentați să spunem, dincolo de supraviețuiri de desuet pa­triar­halism. Același Foucault ne-a reamintit însă că sexualitatea e un produs cultural, iar spovedania unul dintre ate­lierele sale de predilecție în lumea creș­ti­nă. Ce se mai întâmplă prin cămăruțele au­tohtone de spovedanie, într-o epocă atât de secularizată? Duhurile care animă practicile contemporane ale mărturisirii ortodoxe sunt, inevitabil, multiple. Să ne oprim puțin asupra unui fenomen cir­cum­scris, dar semnificativ: spovedania deasă, de succes mai ales în unele cercuri de ti­neri. Modelul său este, indiscutabil, mo­nahal, iar miza popularizării sale dincolo de zidurile mănăstirilor este dorința de a uni practica sacramentală a iertării pă­ca­telor cu o mult mai intensă îndrumare du­hovnicească – combinație cum nu se poa­te mai oportună, în opinia celor preo­cu­pați de eficientizarea pastorației. Dar a amin­ti prea des – săptămânal sau la câ­teva zile – de păcat, în contextul unor dia­loguri despre cele mai cotidiene chestiuni, poate destul de ușor conduce până în pragul abuzului psihologic – mai ales când e vorba de tineri plini de îndoieli și vul­ne­ra­bilități. Chiar dacă admitem că un pre­ot, oricât de înduhovnicit, își riscă cre­di­bilitatea asumându-și prea ușor com­pe­ten­țe în problematici existențiale dintre cele mai diverse – împletind ambițios modelul psi­hologului cu cel al maestrului spiritual –, uneori ne poate seduce oferta sa ora­cu­la­ră: duhovnicul ca telefon direct cu Dum­ne­zeu. Dar dincolo de astfel de aspecte pe care le bănuim mult prea rar de subtilă mistificare, fascinați de carisma duhov­ni­ciei, nu ne întrebăm nici despre ce fel de păcate tratează un asemenea preot zelos cu fiii și fiicele noastre. Deși, dată fiind vârsta și condiția lor (în general) stu­di­oa­să, nu e greu de bănuit că, dincolo de mul­tele dileme cu care se confruntă, singurul păcat semnificativ care ar putea motiva o spovedanie deasă e cel sexual – în sens larg. Și, astfel, sexualitatea redevine pri­le­jul unei culpabilizări – în trena îndru­ma­re­lor de spovedanie de inspirație monahală – cu limite îngrijorător de largi. Noua cru­ciadă a castității premaritale și a relativei abstinențe conjugale are deja prestigiul unei contraculturi, iar adeziunile nu doar sunt voluntare, ci au deseori fervoarea con­vertirii – este, la urma urmei, o op­țiu­ne ca multe altele. Problematic e însă fap­tul că un astfel de duhovnic leagă într-un mod inefabil fire care poate n-ar trebui așa de imprudent împletite. Conștiința în­cărcată și nevoia de răspunsuri existențiale sunt niveluri care merită să-și păstreze au­tonomia – mai ales când în joc e un suflet necopt de tânăr. Țesătura propusă de du­hovnic se poate prea ușor transforma în­tr-o plasă subtil înăbușitoare – iar victima e, paradoxal, chiar vitalitatea conștiinței, care riscă să fie subminată de abuzul aproa­pe narcotic al autoculpabilizării. E fi­resc ca un pedagog al conștiinței să ne în­drume în identificarea potențialului moral al diferitelor comportamente, dar acest po­­tențial trebuie circumscris cu sobră re­ținere. Din păcate, duhovnicii de succes – pe care îl datorează în primul rând ofertei lor terapeutice, pe măsura unui Zeitgeist al excesivei preocupări de sine – cu greu sunt capabili de o specifică asceză: refuzul unei prolixe hermeneutici a păcatului. Prea adeseori obsesia păcatului com­pro­mi­te grija pentru virtute – pe care ajungem s-o reducem, deplorabil, la lipsa celui din­tâi.

Dacă Troțki a relansat pe piața mondială a stângismelor con­cep­tul marxist de revoluție per­manentă, astfel de duhovnici au forjat, în schimb, practica exaltantă a spovedaniei permanente. Dar Iisus nu-i spovedea pe apostoli, iar istoria spovedaniei, foarte încâlcită și plină de metamorfoze, departe de continuitatea unei practici atemporale, ar trebui să ne pu­nă pe gânduri. Transformarea spove­da­niei în verbiaj psihologizant și îndesirea ei ferventă riscă să o deturneze de la nobilul său scop: cultivarea discernământului mo­ral și exercițiul realei îmbunătățiri. Iar culpabilizarea excesivă a sexualității – azi deseori drapată în apărarea valorilor fa­miliei – dovedește un potențial represiv ca­re are nevoie doar de un Putin – echi­va­lentul ortodox, în privința virtuții publice, al adversarului său Erdoğan – pentru a deveni mainstream. Până atunci, cine poate exercita un minim control asupra celor ce se petrec în intimitatea spo­ve­da­niei? Episcopii sunt prea încântați de co­zile crescânde de penitenți ca să se com­plice cu contraproductive strategii de res­ponsabilă supraveghere. Astfel încât, pe lân­gă atâtea îngrijorări ale părinților, una no­uă riscă să-și facă din ce în ce mai mult loc în inima celor cu copii atrași de idea­lu­ri­le evlaviei: cine e oare duhovnicul său?