Pe aceeași temă
Revenirea celebrului istoric francez Stephane Courtois în România a reprezentat un eveniment major, de neratat de către toți cei care sunt interesați de istoria comunismului ce a distrus România, dar și de cei cărora (încă) le pasă de respirația lumii libere, din care, cum-necum, facem parte. Chiar dacă facem mari eforturi pentru a ne uita în altă parte, tragediile care au loc de mai bine de un an lângă granița noastră estică reprezintă o dovadă clară că răul în forma sa cea mai crudă nu a dispărut din lume. În plus, nu este deloc sănătos să ignorăm semnalele pe care Putin le trimite în întreaga lume, ele fiind preluate, înțelese și adaptate foarte bine de regimul autoritar al lui Viktor Orbán de la Budapesta, spre deosebire de clasa politică (pentru că nu poate fi vorba despre o elită) de la București. Un istoric ar putea să-și aducă aminte că în 1919 regele Ferdinand, Brătianu, generalii și soldații lor făceau față cu mult succes unei duble amenințări (bolșevice) de la Răsărit și de la Apus și numai după rezolvarea ei militară a putut apărea România Mare. Sună cunoscut?
Stephane Courtois a dobândit o binemeritată faimă internațională după publicarea „Cărții Negre a comunismului”1, pe care a coordonat-o (dar pentru care a și redactat un capitol important) și care a făcut valuri în întreaga lume2 și, mai ales, în Franța. De fapt, cu cât țara unde a fost tradusă cartea avea un segment de extremă-stânga sau stânga mai bine implantat în țesutul social, cu atât scandalul a fost mai mare. Pentru Ana Blandiana, aceasta este „singura carte de istorie care a reușit vreodată să schimbe atmosfera unei epoci. După Soljenițîn, Cartea Neagră a comunismului a fost elementul care a reușit cu adevărat să schimbe poziția Occidentului față de comunism. Ea a declanșat dezbateri aprinse în toate țările unde a apărut și a fost tradusă, în care se îndrăznea să se pună în oglindă cu date, informații și cifre cele două nebunii ale secolului XX”. Un alt volum remarcabil redactat de marele istoric francez este cel dedicat lui „Lenin, inventatorul totalitarismului”3 (2017). Stephane Courtois ține de 20 de ani un curs extins despre comunism la Institutul Catolic de Studii Superioare (La Roche‑sur‑Yon).
Domnia sa este un fin cunoscător al realităților românești, fiind o prezență constantă la activitățile Memorialului Sighet din nordul României, unde a prezidat 15 ani la rând cursurile de vară ale cunoscutei și recunoscutei instituții a memoriei, pusă pe picioare de Romulus Rusan și Ana Blandiana. Conferințele lui Stephane Courtois de la Sighet au fost strânse în două volume tipărite de harnica Editură a Fundației Academiei Civice, primul în 2003 și cel mai recent anul acesta, în cadrul colecției Istorie orală. Motivul celei mai recente incursiuni în România a lui Stephane Courtois este publicarea traducerii în limba română a volumului „Cartea neagră a lui Vladimir Putin”4, coordonat de Galia Ackerman și Stephane Courtois (asupra căruia vom reveni). Stephane Courtois a avut ceva probleme cu avionul sâmbătă, 27 mai, când era programată lansarea oficială, dar duminică și-a făcut apariția la Bookfest.
În cochetul, dar uneori neîncăpătorul spațiu expozițional al reprezentanței din București a Memorialului Victimelor Comunismului, Stephane Cortois a susținut una dintre cele mai interesante prelegeri din cadrul seriei de conferințe Justiția memoriei (partenerul în cadrul acestui proiect generos fiind Fundația Spandugino). În mare, conferința a fost structurată în două mari registre care au comunicat perfect între ele: 1. Comunismul, ca introducere în 2. Dictatura lui Putin.
1. Despre comunism: „Mărturia este importantă pentru istoric, însă mărturia nu este istorie. Poate exista o sinergie între ele, însă ele nu trebuie confundate. Memoria poate ajuta istoria, iar după 1989 în România și 1991 în spațiul ex-sovietic, mărturiile celor care au suferit în comunism au explodat și i-au ajutat pe istorici, însă la fel de importantă, dacă nu mult mai mult, a fost deschiderea accesului la arhive, care au putut dovedi caracterul criminal al comunismului. De la apariția Cărții Negre a comunismului s-a constatat un progres major doar în domeniul studierii războiului civil rus. Până recent, acesta era privit foarte superficial, Albii ziceau că Roșii au fost criminali, chiar dacă și ei au comis atrocități, și, la fel, comuniștii dădeau vina pe Albi. În ultimii ani, s-au făcut progrese în această materie din care rezultă destul de clar că războiul civil a fost formator pentru regimul comunist și s-a dovedit că Roșii au ucis sistematic și mai ales s-au concentrat deja asupra eliminării unor clase sociale. Este vorba despre un tablou apocaliptic, războiul civil fiind cel mai teribil război, care o are în centru pe CEKA, organul central al terorii. Fiecare stat, chiar și cele democratice, are servicii secrete, însă CEKA a fost mult mai mult decât atât. Un serviciu secret într-un stat democratic dacă te prinde că fabrici cocktailuri Molotov se adresează instanței, care decide și trimite poliția să te aresteze. În sistemul sovietic, CEKA îngloba toate atributele legale. Codul Penal a fost desființat inițial de Lenin, dar la puțin timp, în câteva zile, a pus să se scrie un altul (...) Un lucru este totuși remarcabil la Lenin- el spune lucrurile direct, nu se ascunde.”
2. Despre Putin, care ar fi „un homo sovieticus tradițional, crescut în cultul KGB, la ușa căruia de altfel s-a și prezentat tânăr, în speranța de a fi recrutat doar pentru a i se răspunde sec „nu vii tu la KGB când vrei tu, ci KGB-ul vine la tine. Dar până atunci, apucă-te să faci studii de Drept”. De ce Drept? Pentru că așa-zisul Drept comunist este foarte aproape de esența sistemului comunist. Rămâne neelucidată chestiunea cum a ajuns acest individ, care în 1999 sau 2000 era atât de tern și aparent modest, președintele Federației Ruse. Ipoteza noastră este că totul a fost o operațiune bine organizată a foștilor kaghebiști, o operațiune a sistemului. Nu trebuie uitat nicio secundă că acest KGB, despre care vorbim atâta, nu a suferit cu nimic după 1991 și colapsul sistemului sovietic. Nu a existat un proces al KGB-ului și crimelor înfăptuite de el din 1917. De asemenea, nu trebuie să uităm că pentru KGB lucrau într-un fel sau altul nu mai puțin de 700.000 de oameni. Putin se adaptează foarte bine și ușor la interlocutorul său, îmbinând de minune cultul secretului, cultul minciunii și al impunității. Există totuși și nuanțe. Din 2000, de când ajunge președinte, până în 2007, pare a fi un conducător de stat normal. Abia în 2007 apare o basculare către altceva, de neînțeles pentru occidentali. Anul următor, atacă Georgia și ocupă o treime din teritoriul ei. Urmează Piața Maidan, ocuparea Crimeei și războiul pe care l-a provocat în estul Ucrainei. Trebuie spus că liderii europeni nu au crezut niciun moment că Rusia poate ataca în mod deschis Ucraina, așa cum s-a întâmplat la 24 februarie 2022. Care ar fi motivele? În primul rând, liderii europeni de acum nu mai au deloc experiență militară directă, ceea ce este foarte important. Noi l-am avut pe De Gaulle, general care cunoștea câte ceva din arta războiului, dar și pe Mitterand, luat prizonier de nemți, activ în Rezistență, ministru de interne în timpul Războiului din Algeria, și apoi pe Chirac, care a luptat în trupele de parașutiști în mod direct în deșertul algerian. Este totuși ceva. În al doilea rând, pentru conducătorii europeni, războiul nu mai face parte din cultura și imaginarul lor. Asta, spre deosebire de conducătorii americani, care poate nu sunt mai buni decât cei europeni, dar au o mult mai mare experiență în acest domeniu”. Marele istoric francez nu i-a cruțat pe Macron, pe generalii lui de patru stele, naivi, și pe colaboraționiștii putiniști din Franța, afirmând că nu trebuie deloc neglijat aspectul pecuniar al atracției acestora față de Putin, „pentru că rușii au bani și aruncă cu ei, au bani din gaze, din petrol, iar exemplul lui Gerhard Schröder este elocvent pentru această atracție față de bani”. Mai îngrijorător decât filoputinismul declarat, asumat, public al unui politician expirat(ă) de pe scena politică franceză precum Marine LePen este admirația unor militari de rang înalt din Armata Franceză față de regimul criminalului de la Moscova.
Conferința a fost un deliciu spiritual (și pentru că domnia sa și-a fermecat publicul cu cea mai frumoasă limbă franceză posibilă). Nu numai că scrisul său este remarcabil prin precizie și claritate, dar discursul este și mai spumos, precum o sticlă veche de Champagne, căci condimentează informațiile istorice, care toate sunt verificabile (prin surse de citare, pe care parcă le vezi plutind în colțul unei pagini invizibile) cu detalii picante, care a făcut audiența, încă majoritar francofonă (pentru că era „în etate!”), să râdă din cinci în cinci minute. Chiar dacă subiectul nu este deloc unul amuzant, ci foarte grav, căci Rusia lui Putin de acum (în esența ei criminală) are în spate Rusia lui Brejnev, Rusia lui Hrușciov, Rusia lui Stalin, Rusia lui Lenin. Iar Stephane Courtois ne-a delectat cu o miniistorie extraordinară și savuroasă, căci cunoscând istoria ne putem ghida în prezent și încerca să nu comitem greșelile trecutului. Sau măcar să nu avem iluzii. //
1. „Le Livre noir du communisme”, Robert Laffont, Paris, 1997, carte care a cunoscut nu mai puțin de 26 de traduceri.
2. În 1998 a apărut și o Carte Neagră a capitalismului, ca și cum crimele celor două ar putea fi comparabile.
3. Apărută la Editura Polirom, Iași, încununată cu Marele Premiu al Cărții de Istorie (Le Figaro/canalul Histoire) și cu Marele Premiu pentru biografie politică al Touquet‑Paris Plage.
4. Editura Humanitas, 2023. Cu o prefață de Thierry Wolton, traducere din limba franceză de Iulian Comănescu.
