Suma întâlnirilor lor (I)

Tania Radu | 29.03.2016

În Dialoguri de duminică există o lecție ascunsă, care te face să te întorci, în final, la textul intitulat Despre miracolul întâlnirilor: prietenia.

Pe aceeași temă

 

Ne întâlnim tot mai rar cu cărți care să ne însoțească în a gândi. Mai nou, cărțile ne ajută mai ales să evadăm de sub presiunea imediatului. Îl fac mai suportabil sau pur și simplu distrag, propun o alternativă temporară, ori­cum mai interesantă decât banalitatea de fiecare zi.

 

Nu punem la socoteală mo­da „literaturii mo­ti­va­țio­na­le“, deși nu i se poate nega utilitatea. (Cum să negi fo­lo­sul hapurilor, când ele re­introduc în organism tot ce s-a pierdut, iremediabil, din zestrea genetică?) Ni se explică întruna, vesel și încurajator, că am sfeclit-o, că ne batem joc de viețile noastre. Nu mai știm să ne bucurăm, să su­ferim, să ne creștem copiii, să ne stă­pâ­nim nervii, să dormim, să visăm. Trebuie să ne recuperăm urgent încrederea în for­țele proprii, condiția fizică, privirea op­ti­mistă asupra viitorului, răbdarea, cheful de viață, binevenita lene, disponibilitatea la comunicare ș.cl. Altfel spus, la vârsta la care am fi chemați să le transmitem co­pii­lor noștri principii de viață deja verificate, suntem reînvățați, ca adulți, să gesticulăm ca și cum le-am avea, prin tot felul de mantre comice – gândesc pozitiv, petrec „momente de calitate“ în familie, mănânc sănătos, evit stresul etc. Le cumpărăm fre­netic, ca pe suplimentele alimentare, în­se­tați de un efect rapid și salvator.

 

Ce poate da frisoane e sentimentul că ma­re parte din gratuitatea actului scrisului s-a dus. A fost detronată de un ce utilitar: se scrie/se publică aproape numai pe re­țe­tă, pe care o urmăresc vigilent și autorii, și editorii, în virtutea prejudecății că omul postmodernității trebuie tratat în urgență. Iată-ne, așadar, și asistați literar!http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-tania-radu2222.jpg

 

Nu vorbesc despre asemenea cărți, ci des­pre opusul lor. În speță, despre o carte ca­re răspunde stării de boală cronică în care conviețuim, dar o face altfel: adânc for­ma­tor. Omului normal (îndrăznesc să spun) i se propune o cvasi-metodologie de a fi, nu doar de a părea că ești. În loc de o cârjă, se livrează o gimnastică, iar ea pre­su­pune efort. Inevitabil, și simptomatic pen­tru prezent, pledoaria se face tot prin apel la remedii simple. E vorba însă de simplitate, nu de simplificare. A doua e simplă, cea dintâi – deloc.

 

Dialogurile de duminică, pu­bli­cate de Gabriel Liiceanu și An­drei Pleșu prin transcrierea unei minunate emisiuni de te­leviziune difuzate în 2011 de TVR în fiecare duminică, timp de patru luni, poartă un subtitlu (O introducere în categoriile vieții) explicat în Cuvântul înainte al autorilor. E simplu, dar mai bi­ne simplificăm.

 

Se pornește de la sensul din greaca veche al cuvântului kategoreo și suntem invitați să asistăm la un proces-lecție, în care să fie „judecat“ corect felul nostru de a trăi. Acum, aici, oriunde. „Sentința“ ne apar­ține, suntem jurați. Cei doi protagoniști ai dialogului nu și-au împărțit definitiv ro­lurile, avocatul acuzării (cum agreabil nu­mește justiția de peste Ocean procurorul) și, respectiv, cel al apărării își mai schim­bă între ei partitura. Dar totul urmează atent un vechi și faimos model: Socrate, care practica întrebând o „intoleranță in­vestigatoare“. Urmărea „să stârnească un dialog care poate începe cu un de­za­cord și, eventual, se poate termina cu alt dezacord, dar cu un dezacord desfăcut pe toate fețele lui și asumat ca un fundal al unui câștig cognitiv re­ciproc. (...) Dezacordul – sau mai corect indecizia – cu care sfârșește un dialog socratic are două avan­ta­je. Pe de o parte, dialogul (...) face ca lucrurile să se miște spre o edificare mai mare a fiecăruia dintre cei doi; iar pe de altă par­te, el relansează discuția fără urme de ură“. Da, dar în final Socrate a murit în fața unei cu­pe de otravă. Așa e, „nevoia de adevăr se plătește“ – spun completându-se unul pe altul Pleșu și Liiceanu și astfel rotunjesc, voalat și scurt, materia atâtor false dez­ba­teri, cu cât mai înfocate, cu atât mai lip­site de implicare reală, în lipsa de­prin­de­ri­lor minimale ale confruntării de idei.

 

Cam așa arată nucleul fiecărui dialog din­tre cele 17 susținute pe ecran, plus unul găzduit de Librăria Humanitas-Cișmigiu (Despre moarte). Transcrise, „taifasurile“ scot mult mai bine în evidență miza în­gri­jorat-pedagogică, pentru că, în varianta live, atenția era captată din start de ca­ris­ma celor doi - de esență foarte diferită, sub­til confină și admirabil com­ple­men­ta­ră.

 

Textele pun față în față, în limbaj accesibil și asezonat colocvial, ce am ajuns să înțelegem azi și ce atestă, de fapt, tradiția culturală că sunt „inactualități“ precum spe­ranța, prostia, invidia, ura, frica, tru­fia, calomnia. Vorbesc despre rolul atât de eficace și de îndelung verificat (până la Re­naștere în orice caz) al „celor neștiuți“ (tâ­nărul C. Noica avusese ideea unei re­viste în care autorii să nu mai semneze cu numele lor, ci cu un număr), despre „mi­racolul întâlnirilor“, despre iubire, edu­ca­ție, toleranță și intolerabil, ticăloși și li­che­le și, în sfârșit, despre moarte. Se întreabă de ce citim și cum vorbim (o istorie ex­tra­ordinară din secolul al XIII-lea arată în ce fel este limba „nutritivă“). Discută para­bole biblice și decid să încheie pe tema vindecătoare a râsului și umorului.

 

În general, nu există exemple la zi, doar re­ferințe culturale, alese cu grijă din filozofie (amândoi) și teologie (Andrei Ple­șu mai ales), ca să nu închidă ideile în „Mer­cedesul“ elitist care li s-a tot re­pro­șat. Nu se discută persoane (cu excepția personalităților: Michnik, Doina Cornea și... cam atât), în schimb se evocă din bel­șug întâmplări, foarte multe trăite îm­preu­nă. Pentru că în Dialoguri de duminică există o lecție ascunsă, care te face să te întorci, în final, la textul intitulat Despre miracolul întâlnirilor: prietenia.

 

„Într-un fel, suntem suma întâlnirilor noastre“, spune Andrei Pleșu. Dar și pen­tru el, și pentru Gabriel Liiceanu, întâl­ni­rea esențială, ziditoare a fost cea cu Cons­tantin Noica. A fost de fapt mai mult o „re­cunoaștere“, spune Liiceanu. „E ca­pi­talul nostru de viață“, asumă Pleșu. Iar ce­lălalt: „Nu crezi, Andrei, că noi am avut șansa, cu Noica, să evităm drama absenței «figurii tatălui»?“ – o măr­tu­ri­sire foarte personală, cum sunt puține în carte.

 

Pe Andrei Pleșu, Noica l-a marcat mai mult după ce a dispărut decât înainte. De la el, spune, „am învățat cum se or­ga­ni­zează un discurs, cum se organizează o demonstrație, cum îți faci un punctaj, cum ajungi la o concluzie: era, de fapt, de o politețe față de idei, dar și față de in­terlocutor, un efort de a fi limpede, de a nu plictisi, de a nu suspenda dialogul, pe care nu le mai întâlnisem. (...) Și mai era ceva: a reușit să îmi provoace, odată cu interesul intelectual, și o mare afec­țiune. Întâlnirile fără nimb afectiv ra­re­ori dau rezultate“. „Avea generozitatea de a se așeza în zona interesului tău, nu al lui“ – explică Liiceanu.

 

Cu acest model absorbit treptat, dar în crescendo, s-a pornit la drum în ideea Dialogurilor de du­minică. Au primit, au asi­mi­lat. A venit vremea să transmită mai departe. Dialoguri de duminică în­deplinește deci un legat, în hainele mo­des­te, comune de acum, ale unei emisiuni te­levizate. Dacă Noica se lămurise deja din în­chisoare că, după, ar vrea să fie „an­tre­nor cultural“, Pleșu și Liiceanu nu par să fi avut în minte nici că pot, nici că trebuie să fie la rândul lor așa ceva. Amândoi prac­tică de mult profesoratul și mentoratul, dar în condițiile de cacofonie dezorientată ale lumii de azi, unde nu mai e loc de întâlnirea dintre maestru și ucenic și e probabil foarte greu, dacă nu imposibil, să recompui „nimbul afectiv“. Altele sunt acum urgențele. De pildă, trebuie găsit un antidot la ură – această „formă de pros­tie, care ruinează tot: te ruinează și pe tine și nu repară răul lumii. Este o su­ferință solitară: stai și te întuneci“.

 

Azi nu mai există veritabil față în față. Ori­ce comunicare se face traversând, sau nu, un ecran, la propriu și la figurat. Și atunci? Pleșu și Liiceanu apelează la in­vo­carea celui de-al treilea. Noica joacă în Dialoguri de duminică (de fapt, în toată opera fiecăruia dintre ei) rol de pavăză, de protector, de etalon și de „excipient“ in­dis­pensabil al comunicării. E mereu ne­vo­ie de această amenajare a locului mental, de un rapel intens (mai ușor de făcut în doi) la articulațiile concrete ale propriei formări, până ce se atinge o anume stare de preaplin al gândirii și reînvie dorința de a împărtăși.

 

(Va urma)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22