Suntem prizonierii istoriei

Keith Lowe este unul dintre istoricii specializați în cel de al Doilea Război Mondial, iar expertiza lui este apreciată și folosită în spațiul anglofon, așa cum nu prea se întâmplă la noi, probabil pentru că anglofonii știu cât de importantă este istoria. În limba română, anul trecut, a mai apărut volumul „Frica de libertate. Cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial” (2020). Anul acesta, am avut bucuria de a descoperi o altă abordare fără complexe a fenomenului memorial. Dacă un istoric român ar fi încercat ceva similar, mai mult ca sigur că ar fi fost linșat de opinia publică. Lowe scrie o carte deosebit de captivantă despre un subiect care a (re)devenit fierbinte, despre statui și locurile memoriale ale celui de al Doilea Război Mondial, cu toate semnificațiile profunde pe care le incumbă. O lectură esențială pentru a înțelege atât istoria celui mai sângeros război cunoscut vreodată de umanitate, cât și evoluția prezentului și a felului cum actualele generații percep acele evenimente, mai ales că nu le cunosc decât din cărți și filme (mai degrabă). Ceea ce era evident pentru contemporanii războiului, care poate au luat parte la acele teribile lupte, supraviețuind miraculos, are o altă semnificație pentru noi. Keith Lowe își structurează materia, foarte disciplinat și britanic, în cinci secțiuni – monumente dedicate eroilor, martirilor, monștrilor, apocalipsei și renașterii, căutând și explicând în fiecare capitol monumente care se încadrează în acea perspectivă.

Ceea ce este atractiv și profund în paginile scrie de Lowe este faptul că el dezvoltă o întreagă filosofie istorică despre monumente și ceea ce semnifică ele. Aparent fiecare statuie este ușor de înțeles și încadrat, dar citindu-l pe istoricul britanic, descoperim semnificații mult mai profunde. „Monumentele ne reflectă valorile și fiecare societate se amăgește că valorile sale sunt eterne: acesta este motivul pentru care ni le cioplim în piatră și le așezăm pe un piedestal. Dar, când lumea se transformă, monumentele noastre – și valorile pe care le reprezintă – rămân blocate în timp. Lumea de azi se schimbă într-un ritm fără precedent, iar monumentele ridicate cu decenii sau chiar secole în urmă nu mai reprezintă valori pe care le prețuim”. Sau parcă imitându-l pe Lucia Boia – „nu s-a dorit niciodată ca monumentele să exprime realitatea istorică. Ele sunt reprezentări ale ideilor noastre mitologice cu privire la ceea ce înseamnă să fii erou, atâta tot. Și sunt deopotrivă expresii ale identității și ale istoriei”.

Vrând-nevrând, Lowe se întoarce și ne întoarce la istorie, chiar dacă o detestăm (mai ales pe cea care îl pune în centrul ei pe omul alb, european, heterosexual și creștin, tot atâtea păcate capitale pentru adepții corectitudinii-politice în istorie): „Fiecare generație tânjește să se elibereze de tirania istoriei; totuși, fiecare generație știe instinctiv că fără ea nu înseamnă nimic, pentru că istoria și identitatea sunt atât de strâns împletite”. Autorul face o comparație justă între monumentele pe care sovieticii le-au plantat în țările cucerite după 1945 și cele pe care americanii le-au lăsat în urmă. Neînțelegerea rusă față de ura pe care o provoacă statuile reprezentând Armata Roșie este relevantă pentru înțelegerea diferită a istoriei, care este o parte importantă a identităților naționale est-europene. În Polonia se aflau, în 1994, 570 de monumente dedicate soldaților sovietici. Și aceasta este diferența între sovietici și americani – cei din urmă nu au împânzit țările eliberate cu statui, în principal s-au rezumat să ridice mici monumente în cimitirele militare unde au fost îngropați militarii americani, fie în vestul Europei, fie în Asia. Paradoxal, unele popoare eliberate de americani, din inițiativa contestabilă a unor elite politice, au construit din proprie inițiativă monumente dedicate intervenției americane. Cazul cel mai cunoscut este ansamblul din Palo, de pe coasta golfului Leyte, din Filipine, care marchează revenirea generalului MacArthur în arhipelagul filipinez, care fusese ocupat de japonezi în 1941, când au înfrânt în mod umilitor trupele americane conduse de același MacArthur. Care a fost o figură mai complexă decât știm noi acum, având și nuanțe mai întunecate (dar care om este sau a fost perfect? Inevitabil, când ridicăm statui avem impresia că cei reprezentați ar fi depășit condiția umană devenind altceva). „Spre deosebire de sovietici, americanii nu au impus națiunilor pe care le-au eliberat propria lor viziune despre măreție. Nu au ocupat poziții pe vârful unor dealuri sau în piețe centrale, astfel încât monumentele lor să domine peisajul urban. În general, s-au limitat la amplasarea monumentelor lor comemorative în cimitirele unde sunt îngropați soldați americani”. O altă nuanță pe care rușii de acum nu vor să o cunoască suficient (nici nu ar avea cum, având în vedere falsificarea istoriei în mod continuu atât de către regimul bolșevic, cât și de cel putinist) este că statuile pe care le-au ridicat în țările din estul Europei aminteau mereu populațiilor locale de regimurile totalitare, copiate fidel după cel stalinist. Iar toate acestea s-au caracterizat, fără excepție, prin suprimarea libertăților, represiune, asasinat, teroare, lipsuri nenumărate. Fracturi societale care nici acum nu au fost vindecate, după trei decenii. Economic, țările din centrul și estul Europei și-au revenit nesperat de repede, dar rănile memoriale cauzat de comunism sunt adânci și supurează când te aștepți mai puțin. Noi cu atât mai mult nu suntem vindecați. Nu te poți mira că aceste popoare, odată eliberate, s-au întors către reprezentările simbolice ale unui trecut negru. Ultimul caz, de dată foarte recentă, relevant în acest sens, este cel al Ucrainei, care după 2014 a inițiat un amplu proces de eradicare a rămășițelor memoriale comuniste care au persistat pe teritoriul ei după obținerea independenței în 1991.

Keith Lowe își transportă cititorul prin întreaga lume, de la Washington (Arlington) până la Volgograd (fostul Stalingrad, în sudul Rusiei de azi, fostul Tarîțin țarist), din Polonia până în golful Lete din Filipine, din Londra (care oricum este împânzită de nenumărate monumente dedicate celui de al Doilea Război Mondial – să nu uităm că Londra a fost capitala imperială a țării aliate care a luptat încă de la începutul conflictului împotriva forțelor Axei, până la sfârșitul lui), de pe malul fluviului Hudson (unde se află amplasată o cutremurătoare statuie a unui soldat polonez străpuns pe la spate de o baionetă sovietică, monument dedicat masacrului de la Katyn), până la Seul (statuia unei femei de reconfortare1, amplasată în fața Ambasadei Japoniei, ce provoca insomnii japonezilor) și Nanjing (unde se află amplasat un imens memorial al înfiorătoarelor masacre comise de Armata Imperială Japoneză în 1937, atunci când au cucerit capitala Chinei naționaliste). Abia de trei decenii, China comunistă, sesizând potențialul cauzei, și-a însușit și oficial evenimentul.

Într-una dintre cele cinci secțiuni ale cărții, istoricul de origine britanică face o incursiune și prin monumentele sau locurile memoriale care au suscitat (și continuă) controverse, de la mormântul lui Mussolini din mica localitate Predappio2, unde s-a născut și unde a fost înmormântat, sanctuarul Yasukuni de lângă Tokyo, unde se află inclusiv un memorial dedicat poliției militare a Imperiului Nipon, temuta Ken-[‚peitai (care pe bună dreptate este comparat de Lowe cu groaznicele NKVD sau SS) și unde călugării se roagă inclusiv pentru sufletele criminalilor de război japonezi care au fost executați după 1945 în cadrul Proceselor de la Tokio până la Berlin, unde însă doar un panou modest indică locul unde a fost ultimul bunker al lui Adolf Hitler, unde s-a și sinucis. Probabil, la nivel de asumare a vinii, germanii stau cel mai bine. Pe de altă parte, cazul lor este clar, spre deosebire de cel al rușilor, care au suportat un război de agresiune, l-au purtat până în țara agresoare, dar, între timp, au devenit ei înșiși agresori și temniceri.

În finalul fascinantului său volum, istoricul britanic face o pledoarie păstrării și asumării monumentelor istorice, indiferent cât de controversate ar fi. „Monumentele noastre sunt documente istorice valoroase: ele vorbesc elocvent despre valorile strămoșilor noștri, și bune și rele. Sunt curiozități având puterea de a inspira și provoca tot felul de dezbateri. Adesea sunt și importante opere de artă de o uimitoare măiestrie și imaginație”. Distrugând statuile, de fapt vrem să uităm (când nu reușim de-a dreptul să modificăm istoria, conform altor coordonate, nu neapărat mai juste). „Distrugerea monumentelor nu ne rezolvă istoria, ci doar o ascunde. Atât timp cât un monument rămâne în picioare, va trebui întotdeauna să ne confruntăm cu el, să discutăm despre el. În acest fel, monumentele ne trag la răspundere”.

Lowe nu a trecut pe la noi (prezintă monumente din Budapesta, Varșovia, Vilnius, de lângă Ljubljana) și nici nu ar fi avut de ce. Nu știm care ar fi cel mai semnificativ monument ridicat în memoria militarilor români care au luptat și murit în cel de al Doilea Război Mondial. Ne este mult mai ușor cu Primul Război Mondial, unul mult mai eroic și în esența lui drept, la finalul căruia s-a format România Mare pe care o celebrăm an de an, la 1 decembrie. Lipsa unor grupuri statuare, ridicate după 1990, care să surprindă întreaga complexitate a participării României la cel de al Doilea Război Mondial, este semnificativă pentru ambiguitatea în care se scaldă societatea românească acum. Lăsăm la o parte monumentele dedicate părții românești a Holocaustului, care nu știm să existe. Monumentele punctuale, oribile din punct de vedere estetic, doar opera realismului socialist, sunt dedicate campaniei din vest, care era aprobată de propaganda comunistă, rodul istoriografiei socialiste, După cum știm, această campanie justă a avut loc împotriva naziștilor și hortiștilor (chiar dacă atunci când a început, Ungaria era ocupată de Germania nazistă). Pe de altă parte, foarte interesantă ar fi vizitarea acestor statui și monumente acum de către cineva, luând modelul lui Keith Lowe. Dar știe oare cineva cu adevărat unde și câte astfel de monumente sunt? //

1. Zeci de mii de femei coreene au fost folosite de către Armata Imperială Japoneză pe parcursul războiului pe post de prostituate de campanie, oferite soldaților.

2. Un orășel cu aproximativ 6.000 de locuitori în regiunea Emilla Romagna.

// Keith Lowe

Prizonierii istoriei. Ce ne spun monumentele celui de-al Doilea Război Mondial despre istoria noastră și despre noi înșine

//

Traducere: Cristina Michaela Tache

și Gabriel Drăghici

//

Editura Polirom, București,

2021, 272 pagini