Tabloul unde nu s-a intamplat nimic

 Generatia 96. Primul deceniu . Galeria Pogany, TNB, septembrie-octombrie 2006

 Varianta restransa a amplei expozitii omonime din aceasta vara de la Palatul Mogosoaia, selectia de la  Teatrul Na­tio­nal reflecta insa cu si mai mare acuitate problema fundamentala a asa-zisei Ge­ne­ratii artistice 96, anume inexistenta. Evident, au existat acei studenti admisi in anul de gratie 1990. O mare parte din­tre ei au si absolvit, normal, in 1996. Dar de aici pana la a-i considera o ge­ne­ra­tie artistica este cale lunga, iar aceste doua expozitii din 2006 n-o scurteaza defel. In arta, ceea ce leaga si constituie o anumita generatie este un spirit de corp, un ideal sau macar o idee, o forma sau macar o formatiune, asa cum a fost ge­neratia cubista din jurul lui Braque si Pi­casso ori aceea autohtona, tra­di­tio­na­lis­ta, ghidata de Sirato, Tonitza sau Pe­tras­cu. Acestia aveau in comun teme, sti­luri si aspiratii vizibile in opera. In lipsa acestora, detinerea unui carnet de stu­dent in perioada 1990-1996 nu in­­seam­na nimic mai mult decat un accident. Iar Generatia 96. Primul deceniu arata chiar astfel: o suma de ac­­cidente concomitente, diverse, dar foar­te usoa­re, simple contuzii pe figura plata a artei ac­tuale. Privita prin prisma acestor ex­po­zitii (probabil cele mai regresive bilanturi din ultimii 15 ani), arta romaneasca tanara de dupa 1989 arata ca ta­bloul unde nu s-a intamplat nimic. Desigur, se va spune, din aceasta expozitie lip­sesc figuri marcante, precum Ecaterina Vrana, de departe cel mai important si influent pictor al respectivei generatii, sau Marius Leonte, cel mai interesant sculp­tor al acelui moment in acel mediu. In ciuda lipsei acestora si in pofida pre­zentei unor artisti semnificativi precum Elena Copuzeanu, ce s-a impus, consecvent, pe tot parcursul acestei perioade, prin desenele de mari dimensiuni, viguroase si nelinistitoare, Gene­ra­tia 96. Primul deceniu pare un tur de forta printre retururile de la galeriile Fondului Plastic, ca o colectie de picturici terne. Iar acest lucru ridica o problema mult mai importanta decat aceea a absentei generatii 96. Este problema imo­bilismului in pictura actuala.

 Generatia 96 s-a rasuflat cam pe la apusul  Catacombei, centrul de iradiere a orientarii neo-ortodoxiste gerontocrate, ce avea ca icoana magna tabloul fer­chezuit simbolic, si cu putin inainte de a miji Rostopasca, nucleul tendintei iu­ventocrate de vestejire a artei, cu tabloul pe pictura calcand. 96 a picat rau, intre cei ce innoiau vechiul si cei ce in­­ve­cheau noul. Numai ca ambele tendinte continuau sa produca, majoritar, pictura, chiar daca pictura neo-ortodoxista se vroia doar un prag de pe care putea fi contemplata sublima nemarginire a cre­dintei, iar tabloul rostopascist se vroia un balci al poantelor ce puteau fi spuse si pe terasa la o bere, nu neaparat pe-o panza dintr-o expozitie. Generatia 96, asa cum arata zecile de expozanti de la Mogosoaia si Teatrul National, a fa­cut si ea pictura, o pictura oarecum mai pura, autonoma, care nu se considera o simpla diafragma simbolica precum aceea neo-ortodoxista si nici un pre­text post-conceptualist precum acela rostopascist. Dar acest mai pur, aceas­ta pictura ca pictura se confunda in cele din urma cu cea mai retrograda for­ma de a face arta. Lectia acestei ge­ne­ratii pierdute in mers este ca arta pen­tru arta, pictura care pare ca se respec­ta nu merita nici un respect, dovedindu-se o simpla infatuare, frecvent cultivata in scoa­la de maestri derizorii. Intr-un moment de recrudescenta mondiala a picturii, cazurile Catacomba si Rostopasca, oricat de opuse ar parea, arata ca pic­tura actuala rezista si se impune alie­nan­du-se intrucatva, trimitand obligatoriu la altceva, in afara ei, functionand ca un mijloc, si nu ca scop in sine. Asta nu in­­seamna ca geniul absolut autonom si in­dividual, interesat doar de esenta artei, este condamnat sa dispara. In­­seam­na doar ca adesea, la adapostul aces­tei prezumtii confortabile, infloreste mu­cegaiul precar al infumurarii si leneviei.

 Expozitia de la  Galeria Pogany (din fe­ricire mai concentrata decat aceea de la Mogosoaia, unde erai izbit de cohorta nonsensurilor) probeaza acest lucru cu prisosinta. Inimaginabile pociri ale istoriei artei prolifereaza cu impunitate in Autoportretul secesionist-prerafaelit al Doinei-Marita Sibiceanu si in tripticul ce-l insoteste, un fel de memento mori de­geaba, ca si in velasquezianismul tifoid al lui Felix Lupu, a carui Ghicitoare cu carnati, o tiganca cu o sfera misteri­oa­sa-n fata si cu mezeluri gretoase-n fun­dal este un monument de ingalare pic­turala. Mai de pe la noi, mostrofrontii voiosi ai Mihaelei Schiopu sunt pastise colorate dupa desenele Getei Bratescu, compozitiile basmatice semnate Carmen Paraschivescu sunt variatiuni pe for­me pelmusiene, in timp ce Vasilica Ga­vrila si Florin Mocanu fac pluta des­tinsi in balta cu plante si flori grase ale carei maluri au fost trasate de Bernea, Ioana Batrinu si Horia Pastina, iar Eugen Barzu braconeaza la lumina zilei, cu cele cateva sculpturici expuse, fondul iconografic Zidaru. Daca toate aceste modalitati de insusire a traditiei au in co­mun un fel sasiu de a vedea treburile ar­tei, in alte cateva lucrari kitsch-ul trans­pare cu fermitate, ba chiar cu frene­zie, ca in uleiurile de piata ale lui Mihai Serbanescu sau in clovnii balbait-babisti ai lui Daniel Ionescu. Tot ce vrei si ce nu vrei, asadar, ca la galeriile Orizont sau Caminul Artei, super-minimarketuri­le de tablouri ce par singurul orizont de as­teptare pe care-l emuleaza arta ge­ne­ra­tiei 96.

 Acesti artisti profund nemotivati plas­tic si spiritual, care spun atat de putin con­vinsi fiind ca stiu atat de multe, par chi­nuiti de o singura intrebare: unde sa gasim oare ceva de pictat si cum sa facem acest lucru astfel incat din el sa apa­ra un tablou? Tot acest vid plastic si sufletesc ce poarta numele de arta pentru arta trebuia sa aiba o formulare goa­la, bleaga si crasa a propriei in­­ce­to­sari, iar acest lucru se intampla intr-unul dintre tablourile fetisiste ale Ralucai-Ilaria Demetrescu, in care apare chiar artista cu o bula literara la cap, in care scrie  "Oare ce ar mai putea sa se in­tample? Mie nimic pentru ca am im­batranit. Sa las uneori lucrurile neterminate … Of, daca as sti cum e mai bine". Nu doar Ilaria nu stie cum e mai bine, sau, mai rau, este hilar ceea ce stie ca-i bine, ci aceasta intreaga ge­ne­ratie 96, care a prins prea de timpuriu batranete fara tinerete si farsa fara de moar­te.