Pe aceeași temă
Intotdeauna am admirat la colegii mei maghiari solidaritatea data de sentimentul apartenentei lor la o comunitate. Spiritul civic. Angajarea. Eram la Cluj si regaseam toate astea intrupate intr-un partener ocazional de dialog, tanar regizor alaturi de care imi tocisem candva coatele pe bancile facultatii. ("Complexe..., complexe..., de inferioritate, de superioritate... - vesnicele complexe ardelenesti!", veti spune, probabil nu fara o catime de dreptate...) Nu de mult, V.L. a montat la Teatrul National din Cluj spectacolul Statul placerii, dupa o comedie de Gorgey Gabor (acelasi dramaturg care a scris, printre altele, piesa Unde-i revolverul?, jucata cu mult succes la noi in montarea de la Teatrul "Nottara" din stagiunea 1996-1997). Dar nu despre cariera teatrala a lui L. am discutat noi intr-o frumoasa dupa-amiaza de primavara/vara, pe niste trepte incinse de caldura din curtea Filologiei clujene - sau nu in primul rand -, ci despre publicul de teatru sau, mai precis, despre publicul sau virtual: elevii de liceu si scoala generala. Desi nu era specializarea mea, in studentie m-am jucat si eu de-a regizoarea, impreuna cu un grup de elevi "dintr-a XI-a" (majoritatea), experiment soldat cu o variatiune foarte libera (desfasurata, de altfel, in aer liber, chiar daca intre zidurile unei cladiri botezate de generatii de "scoleri" sastisiti cu numele de Bastilia...) pe tema piesei Cum va place de W. Shakespeare. V.L., caruia se vede treaba ca apucasem sa-i impartasesc candva experientele mele din domeniul "activismului" teatral in mediul scolar, m-a abordat ca pe o tovarasa de breasla. Am aflat astfel, cu surprindere, ca ceea ce eu eram pe cale de a expedia undeva la periferia memoriei mele drept (inca) o extravaganta si o pasiune fara urmari de (inca) tinerete, pentru altcineva putuse deveni o maniera de lucru, daca vreti, un fel de "metoda". V.L. mi-a povestit cum in fiecare an, de ceva vreme incoace, in paralel cu angajamentele sale contractate cu diverse teatre de profesionisti, isi asuma si regia cate unui spectacol de amatori, de preferinta elevi de liceu. Si nu se multumeste doar cu atat: in fiecare an, L. isi ia inima in dinti si merge (din nou) la scoala. Le cere profesorilor (stupoare!) permisiunea de a asista la ore, se asaza cuminte intr-o banca, de obicei in spatele clasei, si noteaza constiincios intr-un carnetel fel de fel de lucruri care i se par de luat in seama. Toate astea pentru a fi mereu la curent cu ultimele tendinte in materie de atitudini, conceptii, nevoi, gusturi, sensibilitati s.a.m.d., ale celei mai tinere generatii de posibili spectatori de teatru - si, eventual, pentru a-i insufla dragostea pentru aceasta arta. Succesul unei montari nu e garantat de priza regizorului la actualitate ori la viitorul incipient, caci - se stie - nu exista retetar pentru glorie, dar cine poate sa nege dreptul muzei, al inspiratiei, de a-si alege "musteriii" din randul celor mai inclinati sa o provoace si sa-i iasa in intampinare?
Inca in asteptarea muzei sale, V.L. a facut cateva descoperiri interesante: de pilda, el a constatat ca elevii din ziua de azi se concentreaza tot mai greu asupra unui unic punct de referinta. Nu mai pot "focaliza" asupra unui singur reper (carte, profesor, discurs etc.). Tot mai multi sunt inzestrati cu atentie distributiva, ce se cere stimulata pe diverse cai, solicitate simultan - printr-un adevarat "bombardament" informational vizual-auditiv-tactil etc. (Asadar, se intampla... - sub nasul nostru, nu doar in teorie!) Analog modului in care elevul interiorizeaza informatia, absorbind-o, dintr-o data, din focare multiple, prin receptori de facturi diferite (si asimiland spontan mai multe puncte de vedere asupra unei singure probleme, printr-un soi de perceptie "anarhetipala" - cu un termen preluat de la comparatistul Corin Braga), se desfasoara si procesul exteriorizarii, prin participarea tuturor emitatorilor sau functiilor expresive ale corpului. Astfel, gesticulatia dubleaza mai intotdeauna vorbirea, ba chiar tinde sa o inlocuiasca. Asa stand lucrurile, V.L. imi "vinde" cateva recomandari pentru teatru, adica solutii regizorale si dramaturgice adaptate la era "internautica". Pe scurt: a se privilegia pe scena actiunile in paralel, jocul in mai multe planuri, dialogurile intretaiate, schimbul de replici scurte, contrastele; a se incuraja sincretismul, recursul la elemente sonore, vizuale, olfactive s.a.; a se evita monologul si aparteul. Si cam atat. Lucruri care se aplica in teatru - si nu numai -, mai mult sau mai putin intuitiv si cu firesti intermitente, inca de mult. Dar vremea lor e departe de a fi apus, asa ca se cuvine sa fie din cand in cand (re)amintite - chiar cu riscul de "a nu se tacea" si "a se vorbi vorbe proaste"...
