Teatrele de animație în competiție cu timpul

Supărate că suratele lor, adică teatrele dramatice, nu le bagă în seamă (dar se pare că greșeala va fi reparată la Galele Uniter viitoare), teatrele de animație de pe tot cuprinsul țării, și sunt multe, se evaluează periodic reciproc, în competiții interne și internaționale. Cu atât mai mult cu cât există structuri internaționale preocupate de acest domeniu destinat copiilor, dar și adulților (UNIMA, ASITEJ).

Dintre toate festivalurile și concursurile care mai există, acela organizat de Teatrul Țăndărică, intitulat ImPuls, e cel mai vizibil. Și nu doar pentru că se desfășoară în Capitală, la sediul atrăgător al acestei instituții de cultură care e din ce în ce mai dotată și confortabilă, ci și mai ales pentru că aici bate inima tradiției acestei mișcări artistice, având înaintași de vază ca Margareta Niculescu, Mihaela Tonitza Iordache, Brândușa Zaița-Silvestru.

 În condițiile grele de care are parte cultura în acest moment, mai afectată parcă decât toate domeniile de lipsa banilor și disfuncționalitățile din societate, Teatrul Țăndărică a reușit să susțină o Gală aniversară ImPuls, invitând în competiție timp de o săptămână teatre din mai toată țara și, date fiind condițiile austere, doar două spectacole din străinătate. De ce era urgent să se întâmple acest lucru? Și care au fost argumentele managerului Călin Mocanu? Dacă ce am scris mai sus nu e suficient, să mai spunem o motivație de fond. Și anume, faptul că în lumea contemporană superdigitalizată și tehnologizată, cu atâtea device‑uri, în permanentă inovare, devine absolut necesară o privire analitică a stadiului evoluțiilor din domeniu pe care un festival-competiție o permite. Mai ales că publicul căruia i se adresează aceste teatre, copiii, trebuie păstrat sau recâștigat, în condițiile unei piețe pline de oferte ce-i parvin din micul ecran al calculatorului sau al aceluia mai mare, al televizorului cu  sute de jocuri, desene animate, filme și emisiuni de toate felurile.

 Privită din acest punct de vedere, Gala de la Țăndărică, asaltată în fiecare zi de sute de copii pe care autobuze special destinate i-au adus la teatru pe tot parcursul festivalului, n-a arătat rău. Iar profesional vorbind, a permis punerea în discuție a unei probleme fundamentale pentru  arta animației contemporane: legătura dintre tradiție și inovație, dintre clasic și modern în acest domeniu cu state vechi și prestigioase.  

Într-un interviu recent publicat de revista Teatrul azi nr 9-10, Epaminonda Tiotiu, cunoscut și apreciat artist clujean, care și-a dedicat viața scenografiei în teatrele de păpuși, vorbește cu luciditate despre relația acestui domeniu atât de specific cu timpul, înțelegând prin asta nevoia de adaptare a mijloacelor la prezent și la interesele actuale ale publicului. Cu convingerea că teatrul de păpuși și animație nu-și pierde farmecul sub presiunea noilor tehnologii care-i modifică uneori fundamental expresia, el insistă însă asupra mijloacelor clasice care dau specificul acestei arte de când genul s-a impus. Rămâne totuși întrebarea: mai poate fi păpușa clasică, elaborată în atelier pentru a întruchipa personajul, la fel de dorită pe scenă? Mai este mânuirea mijlocul, singurul până nu de mult, prin care e animat universul poveștii în micuța cutie mitologizată, lăsată moștenire de legendarii Marioara și Vasilache? Ce se întâmplă cu actorul-păpușar și unde îi stă lui bine, în spatele paravanului, ca odinioară, sau la vedere, practică din ce în ce mai uzitată? Sunt suficiente efectele facilitate de noua tehnologie pentru a produce miracolul în spectacolul adresat copiilor?

 Evenimentul găzduit de Teatrul Țăndărică a făcut posibilă dezbaterea în jurul acestor întrebări, reflectând, în fond, o realitate de fapt. Primul răspuns ar putea veni chiar de la Cluj, teatrul invocat mai sus, pentru că spectacolul prezentat de Teatrul Puck, în regia lui Ionuț Brancu, expune simultan ambele soluții. În prim planul scenei se derulează povestea lui Don Quijote sub forma unei animații la vedere, un fel de joacă cu păpușile inițiată de trupa de actori, iar în planul al doilea, imaginea filmată ad-hoc, derulată pe un ecran unde avem adevăratul spectacol de animație, din care lipsesc mânuitorii. Spectacolul e mai degrabă destinat adulților, având în vedere că solicită percepția simultană a celor două niveluri și adoptă un ton ironico-satiric în raport cu cunoscuta partitură literară, dar e un exemplu privind modul în care pot coabita ambele viziuni. Într-o altă optică privind apelul la tehnologie, Vrăjitorul din Oz, spectacolul Teatrului Arlechino din Brașov, inundă scena cu imagini tip dioramă, care îmbracă povestea și creează un cadru scenografic multicolor. Ele nu intră însă în relație cu spectacolul - altminteri dinamic, chiar dacă uneori îmbâcsit de inutile fire ale acțiunii -, rămânând la stadiul decorativ.

 Discuția despre prezența actorului marionetist în scenă, la vedere și mânuirea ca atare a păpușii când spectacolul mizează pe aceste procedee clasice, e ilustrată prin cele două direcții de abordare. Aceea a aducerii actorului-mânuitor în civil, în costumul lui de stradă, ceea ce se întâmplă în spectacolul de la Craiova cu Ridichea uriașă, cu rezultate incerte, sau prezența actorului–mânuitor în costumul și cu înfățișarea personajului din piesă, precum în Cine este Mary P. realizat la Teatrul Merlin din Timișoara, care face o reușită inserare a păpușii în mediul domestic al personajelor. Și într‑un caz, și în altul, putem observa insistența pe ideea acceptării convenției, copiii fiind, de altfel, obișnuiți cu trucul de la jocurile de acasă, în care obiectele din jur devin repede personajele dorite. Adeseori, teatrele mizează pe interacțiune în spectacolele lor și e știut cât de ușor se lasă o sală de copii antrenată în spectacol. Am avut un exemplu special la Teatrul Ion Creangă, în al cărui spectacol O lume de la zero, axat pe jocul cu cuburi, copiii sunt invitați la jocuri de construcție. Ce-i drept, după derularea unei demonstrații foarte lustruite a actorilor, uzând de o scenografie monocromă, cam plictisitoare și neatractivă pentru asistența formată din copii foarte mici. (Adecvarea la vârstă e o altă problemă.)

Urmând lecția clasică, Teatrul Prichindel din Alba Iulia și-a arătat încrederea în poveste jucând Hansel și Gretel, text adaptat discret la o tematică socială de actualitate într-un spectacol de o gingașă delicatețe.

 Bine sau rău, rămâne de văzut, repertoriul teatrelor pentru copii, „animă” în mod aproape exclusiv povești și basme din marele tezaur al literaturii universale pentru copii. Arareori asistăm la încercări de adaptare/actualizare, ca în spectacolul gălățean cu Capra cu trei iezi, devenit un show muzical amuzant, care-și permite și unele licențe față de povestea clasică. O notă distinctă a adus în această direcție Teatrul Gong din Sibiu prin spectacolul Un ghem de povești, adaptare după basme ucrainene cu inserturi din folclorul muzical respectiv. Din păcate, înscenarea greoaie, de la scenografie și costume la interpretare, n-a produs efectul scontat de noutatea partiturii.

Pledând pentru mulțimea posibilităților în interiorul artei animației, spectacolul Cuibul cu clovni al Teatrului de păpuși din Ploiești și Mihai Sandu Gruia ca regizor fac risipă de fantezie antrenând echipa într-o reprezentație plină de vervă, care subordonează sinteza stilurilor intenției de a impune atmosfera și arta circului. 

Deși nu a participat la concurs, teatrul-gazdă a inclus în afișul Galei câteva dintre reprezentațiile sale, dintr-un repertoriu bogat și variat în care regăsim și interesul pentru texte contemporane, precum spectacolul Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, o pagină poetică plină de sugestii metaforice semnată Matei Vișniec. O reușită deplină, având în vedere expresia vizuală imaginativă și performanța interpretativă. Pe de altă parte, Studioul experimental care funcționează în cadrul Teatrului Țăndărică produce și multe surprize, precum Regele moare de Eugene Ionesco, cu păpuși mici. Orice se poate reprezenta, prin urmare, în teatrul de animație, dacă există o motivație viabilă. (Îmi amintesc cu plăcere de acel Candide de Voltaire, în regia lui Cristian Pepino, un model al genului.)

 Vârful, culmea, superlativul Galei, a venit însă din partea unei companii mici din Germania, Merlin, unde doi artiști păpușari de origine greacă, Dimitris Stamu și Demi Papuda, un El și o Ea, fac minuni cu păpușile lor. Aparent în tehnica clasică a mânuirii cu tije, cei doi artiști dovedesc o mare deschidere de conținut spre lumea de azi, folosind în același timp cu discreție noile posibilități ale unui instrumentar modern (light designul, ambientul sonor). Cele două piese Noone’s land - Tărâmul nimănui și Spânzurătoarea, având fiecare un singur personaj, dezvoltă un univers generos de idei și sentimente, de la ecologie la reflecții socio-filozofice despre lumea de azi, despre dominația afaceriștilor, goana după profit și visul de libertate al unei… sperietori, într-o formulă spectaculară plină de surprize. Din câteva elemente, cârpe, bastoane, accesorii de costum și obiecte de recuzită, și un cap de păpușă expresiv cât toată povestea, artiștii germani au tranșat problema teatrului de animație în favoarea talentului și măiestriei duse la virtuozitate.

Gala aniversară ImPuls a Teatrului Țăndărică, anticipând cei aproape optzeci de ani ai acestui teatru, a etalat și alte preocupări legate de adolescenți, cartea pentru copii, terapia prin teatru, deschizând perspective noi și promițătoare în preocupările din domeniu. //