Teatru altfel al lui Pippo

Ioana Moldovan | 24.06.2014

Pe aceeași temă

Pe 17 iunie, Sala „Liviu Ciulei“ a Teatrului Bulandra a găzduit spectacolul Amore e carne semnat Pippo Delbono și Alexander Bălănescu, evenimentul fiind organizat de Institutul Francez.

Prima mea întâlnire cu Pippo Delbono s-a produs la Wrocław (2009), când artistului italian i s-a înmânat Premiul Europei pen­tru Noi realități teatrale. Desfășurat în ca­drul Anului Grotowski (în 2009 s-au împlinit 10 ani de la dispariția marelui re­gizor și om de teatru po­lo­nez Jerzy Grotowski), di­s­tincția europeană con­si­de­rată de mulți un fel de Os­car al teatrului european ve­nea să răsplătească mun­ca unui artist care înnoise teatrul într-un fel personal – cu spectacole care au trans­format oameni cu handicap sever în actori minunați.

Atunci am văzut Questo buio feroce, un spectacol care adu­cea pe scenă, într-un soi de paradă, personaje care, fără cos­tum și machiaj, continuau să rămână personaje – adică oameni altfel, oa­meni departe de normal. Vincenzo Can­navacciuolo (zis Bobo) este un bătrân mi­crocefal, surdomut și analfabet (născut în 1936), care și-a petrecut primii 45 de ani într-un azil de nebuni și pe care Pippo Delbono l-a adus în compania sa în 1997. Gian­luca Ballaré suferă de Sindromul Down. Nelson Lariccia a trăit mulți ani pe străzi; din această cauză sau pentru că, poate, suferă de alte boli, Nelson este ex­trem de slab, de firav, corpul său expus în spectacolul amintit trimitea la fotografiile oribile realizate după eliberarea lagărelor de concentrare naziste. Oameni tarați, ex­puși și aduși în scenă în mici exerciții sim­ple, dar care, ca tot unitar, emoționau pri­vitorul. Pe lângă aceste coregrafii inserate, spectacolele lui Pippo Delbono folosesc po­e­zia, confesiunea, muzica – într-un mix ori­ginal, al cărui efect ultim este însă ace­lași: emoția pură, instinctuală – ceea ce se naște între doi oameni care se văd pentru prima dată sau pentru ultima dată.

Țin minte că primul meu gând, ur­mă­rindu-i spectacolul, a fost că sunt într-o grădină zoologică umană care livra marfă pentru circ. Dar nu era nimic degradant ex­pus; iar ideea de circ nu trebuie în­țeleasă ca spațiu unde firescul este obligat și obținut coercitiv de la ființe con­tor­sionate, incapabile.

Și mai e un lucru excepțional cu Pippo Del­bono. De la început, nimeni nu-i po­vestește spectacolele numindu-l altfel de­cât Pippo – o familiaritate adoptată pe loc chiar și de către ultimul – cel mai nou – spectator al spectacolelor sale. Criticul de teatru Geor­ges Banu teoretizează acest demers al publicului care alege să-l rețină simplu ca Pippo la fel cum Sha­kes­pea­re este Shakespeare, Goe­the e Goethe și Brook e Brook. Un artist re­cog­nos­cibil după numele mic, nu după numele de familie! „Iar aceasta revelează ceva foarte profund, faptul că e vorba de un teatru ce inspiră o relație intimă, per­so­nală, pentru că Pippo însuși este astfel. E un teatru al confesiunii, un teatru la persoana întâi.“ (citat din textul rostit de Georges Banu pe 4 aprilie 2009 și publicat în primele pagini ale volumului Teatrul meu de Pippo Delbono, Ed. Fundația Cul­turală „Camil Petrescu“, Revista Teatrul azi (supliment), București 2009).

Marți, 17 iunie, Sala „Liviu Ciulei“ a Tea­tru­lui Bulandra a găzduit spectacolul Amo­re e carne semnat Pippo Delbono și Alexander Bălănescu, evenimentul fiind organizat de Institutul Francez. Publicul a fost în mare majoritate format din tineri profesioniști ai teatrului românesc. Au venit cu toții să vadă altceva - alt fel de a face teatru. Tineri actori și regizori, sce­nografi au venit ca la un Master Class, ca la o întâlnire ce urma să-i învețe ceva, dincolo de experiența artistică.

Pippo Delbono (foto: Maria Mandea)

Spectacolul a fost unul dintre cele mai neobișnuite văzute vreodată. Scenariul era simplu – doi artiști urcă pe scenă: unul cu vioara, ce­lălalt cu poezii scrise pe hârtie. Do­uă scaune se află în dreapta și în stân­ga; un microfon și un video-proiector ca­re trebuie să supratitreze în limba română versurile recitate. Un traducător din ita­liană, o voce caldă (Eva Simon), aflată un­deva în sală. Odată stinse luminile, însă, poeziile au devenit pretext pentru inter­acțiunea cu publicul. Rânduri și versuri scri­se de Artaud, Pasolini, Rimbaud, Whit­man, Eliot au primit câte o dedicație, fi­ind folosite de Pippo pentru a vorbi des­pre viața sa, un insectar cu amintiri ținute în loc de câte un vers care împunge și stră­punge, asemenea unei gămălii. O sală în­treagă a privit și ascultat într-o liniște grea, profundă. Niciodată n-am văzut o sa­lă mai împietrită. Dar era o liniște și o aten­ție stranii, genul de mască pe care omul și-o pune în clipa în care gândurile încep să-i zboare într-un parcurs interior de căutare de sine, gest născut din con­fe­siu­ne publică și din muzica unei viori al cărei arcuș, în lumina reflectorului de pe scenă, semăna cu un bici ce lovea ne­cru­țător cor­zile unui instrument care plângea înge­rește.

Pe scenă, un om liber: Pippo Delbono. Ni­meni n-ar fi putut gândi un asemenea spec­tacol, nimeni n-ar fi putut ține în loc un public așa cum a făcut-o el. Sau, mai bine zis, nimănui altcineva nu i s-ar fi per­mis. Un om bântuit de lucrurile în care crede și care, în credința lui, se joacă cu această membrană nevăzută a ceea ce poate fi făcut pe scenă și ce nu.

A vorbit cu publicul ca și cu unul. S-au spus bancuri despre evrei și genovezi, ex­plicând cu umor apropierea celor doi (Ale­xander Bălănescu și Pippo Delbono) și naș­terea acestui spectacol, undeva într-o noap­te lungă la Sibiu, în timpul unei ediții de Festival Internațional de Teatru - fes­tival care nu numai că prezintă spec­ta­cole, dar, în ultimii ani, a devenit un spa­țiu de întâlnire între artiști diverși care, cunoscându-se, îmbogățesc spec­ta­co­logia mondială cu colaborări inedite.

Publicul i-a urmat pe cei doi ca într-un carusel, trăind intens poezia, muzica, dan­sul, relaxându-se la bancuri și inter­ac­țiunea celor doi cu sala.

Târziu am aflat că Pippo însuși are un handicap. Este seropozitiv. Și a în­vățat să trăiască în apropierea mor­ții încă de tânăr. „Tu ai în­ceput să te temi de moarte de­vre­me / Asta e ceva foarte vizibil în tea­tru – când artistul se teme de moarte“, spunea Dorota Krakowska, fiica lui Ta­deusz Kantor, un alt om de teatru care a marcat scena și ale cărui spectacole amin­tesc privitorului această iminență a sfâr­șitului, dar într-un mod visceral.

Nu cunosc limba italiană, dar când îi ros­tesc numele parcă vorbesc despre cel mai bun om din lume – Pippo cel Bun. Un pro­fet al Teatrului. Nu profetul tuturor, dar profetul celor care caută în teatru di­men­siunea aceea de a trăi și simți multiplu, ca într-o încercare de a anticipa ce nu va putea fi trăit niciodată sau a recupera ce nu va putea fi trăit de două ori - ca o mare iubire; sau o mare regăsire. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22