Pe aceeași temă
Unul dintre cei mai buni tineri regizori de teatru din Romania, Radu-Alexandru Nica, e prezent in fiecare an, din 2004 incoace, la Festivalul National de Teatru. Spectacolele lui exceleaza nu doar prin provocare si energie debordanta, dar sunt si foarte solid construite - detaliile (inclusiv cele de sorginte filmica) sunt atent integrate in context, nu raman la nivelul unor gaselnite pitoresti, dar nejustificate. Mi s-a parut foarte interesant parti-pris-ul regizorului pentru solutii si surse de inspiratie venind din(spre) cinema, asa ca m-am hotarat sa-i iau un interviu.
Esti unul dintre putinii regizori de teatru din Romania care au atat de multe referinte la cinematograf. Am vazut, de-a lungul timpului, cateva dintre spectacolele tale: in 2004 - Am angajat un ucigas profesionist (Teatrul "Radu Stanca", Sibiu), dupa Aki Kaurismäki; apoi Balul (Teatrul "Radu Stanca", Sibiu) in 2007 - dupa filmul lui Ettore Scola; si, anul acesta, Hamlet (Teatrul "Radu Stanca", Sibiu), in care iarasi ai referinte cinematografice. Ai o relatie speciala cu cinematograful sau e doar o coincidenta?
Nu, evident ca nu e o coincidenta. Nu intamplator am debutat cu un spectacol facut dupa un film. Motivele sunt multiple. Situatia s-a mai schimbat putin din 2004 incoace, dar in momentul respectiv teatrul romanesc avea un ritm foarte lent. Practic, apropierea mea de film a venit tocmai din nevoia de a accentua faptul ca publicul, chiar si cel de teatru, e educat la televiziune si in cinematograf si are un alt tip de receptare. Nu mai are rabdarea publicului de altadata de a sta la spectacole de patru ore, de a incasa nenumarate pauze s.a.m.d. Ritmul filmic m-a atras foarte mult si am vrut sa-l transpun in teatru. Acesta a fost un pariu care a reusit, adica spectacole foarte scurte, cu volum maxim de informatii, concentrate intr-un timp cat mai scurt. Pe de alta parte, tipul acesta de montaj filmic m-a atras foarte mult, dar creat prin mijloace teatrale. Evident ca nu e posibil ca acest montaj sa fie facut ca-n film, dar e posibil ca, printr-un minimum de schimbari in spatiu si folosindu-ma de imaginatia spectatorului, sa recreez, intr-un timp foarte scurt, un alt spatiu - motiv de placere ludica si din partea mea, si din partea spectatorului, care poate vedea cum, printr-o intoarcere de scaun, se poate descoperi un alt spatiu. Deci, m-a interesat acest tip de montaj, dar am cautat sa folosesc mijloace teatrale - de-asta am fost foarte fascinat de film.
Ai anumiti regizori de film preferati, care te-au influentat de-a lungul vremii, care te-au marcat? Sau stiluri ale anumitor regizori, mai degraba?
Mie-mi plac foarte mult Jarmusch si Kaurismäki - au ceva comun. Dar nu stiu daca se poate traduce lumea lor in teatru. Lumea lor depinde extrem de mult de spatii - spatiile in care se intampla totul au un sarm aparte, care e intraductibil in teatru. Bunaoara la Kaurismäki - lumea aceea in care oamenii nu se privesc deloc si care aparent nu comunica deloc si care glumesc avand niste fete incredibil de serioase... filmele sale au o calitate cu totul aparte, o expresivitate a inexpresivitatii si un umor cu totul special, nordic. Umor pe care il gasim, intr-un alt fel, si la Jarmusch. Din punctul meu de vedere, ei au foarte multe lucruri in comun - in esenta, nu in aparenta. Cred ca ei m-au influentat cel mai mult, dar nu stiu daca se poate traduce in teatru lumea asta a lor filmica, pe o scara de 1:1. Asta si din cauza spatiului, dar si din pricina stilului de joc "kaurismäkian". El spunea intr-un interviu ca le interzice total gesturile actorilor lui, ca au voie sa joace doar cu ochii, gura si nasul, desi este constient ca unora le este ceva mai dificil sa joace cu nasul...
Te-ai oprit si la Balul, dupa Ettore Scola. De ce? Cum ti-a venit ideea? De fapt, de fiecare data pleci de la filmul in sine sau pleci de la lecturi, scripturi/scenarii?
In cazul Balului - nici una, nici alta... de fapt, filmul l-am vazut in facultate - e un soi de must-see in timpul facultatii, cred ca in toate facultatile de teatru. E si un film foarte teatral - el este facut dupa un spectacol de teatru. Ideea mi-a venit cand ma gandeam ce anume ar merge, ca spectacol, pentru 2007 - Sibiu Capitala Culturala Europeana -, si pentru publicul strain... Si atunci mi-am zis ca ceva care sa nu depinda de limba, dar care sa fie si un spectacol care sa aiba legatura cu tara in care acesti oameni vin. A fost o idee foarte comerciala intr-un fel - cui ma adresez? M-am gandit la publicul tinta. Evident ca nu doar strainii au fost publicul tinta, dar m-am gandit sa fac totusi un spectacol care sa li se adreseze (si) lor. Poate sa si invete ceva din el - despre mentalitatea poporului, despre obiceiurile tarii etc. Si-asa mi-am adus aminte de filmul pe care l-am vazut in facultate si am rescris un scenariu care, in a doua parte a lui, nu mai are nimic de-a face cu filmul - am pastrat principiul ca nu se vorbeste, ca tot ce povesteste acolo se face doar prin actiune si prin dans, prin gestica, muzica, lumini, costume... Prin felul in care oamenii se comporta unii cu altii, pentru ca se vede o anumita "evolutie" in comportamentele oamenilor din anii 1920 - exista politete; fata de oamenii din anii 1960, cand exista o pofta a depasirii tabuurilor, inclusiv in societatea noastra. Asa am pornit la drum cu Balul...
In Hamlet-ul de anul acesta ai introdus un insert din filmul regizat de Lawrence Olivier - el (Lawrence Olivier) cu craniul in mana, declamand monologul. De ce ai folosit insertul acesta?
Eu am pornit Hamlet-ul incercand sa fac ceva foarte constructiv, si anume sa-l modernizez. Am si retradus intregul text (mai precis, a facut-o Rares Moldovan), intr-o varianta foarte contemporana. Cu foarte putin timp inainte sa incep lucrul la spectacol, mi-am dat seama ca ceea ce voiam eu sa fac pe teatru s-a facut deja in film. Am vazut Hamlet-ul lui Almereyda... tot asa, voiam sa plasez totul intr-o companie s.a.m.d., vroiam sa-l replasez intr-un context cu totul contemporan. In filmul lui Michael Almereyda, Elsinore e o companie in New York-ul anului 2000. Si-atunci m-am vazut nevoit sa pornesc cu totul altfel la drum, sa deturnez miza: ce mai putem spune ceva nou astazi despre Hamlet, in contextul in care s-au facut zeci de mii de variante total diferite de Hamlet? Astfel istoria e privita complet altfel - drept o istorie a reprezentatiilor hamletiene. Insertul cu Olivier apare pe celebrul monolog al lui Hamlet despre actor. De aceea... e cumva nostalgic, el chiar asta spune, referindu-se la Lawrence Olivier: "Ce-ar face el cu o pricina de suferinta ca a mea? / Ar potopi cu lacrimi scena", exact cand Hamlet vorbeste despre propria imposibilitate de a actiona. Si-aici este de fapt o referinta la felul in care lucrurile puteau fi povestite cu ceva vreme in urma, cand teatrul, cinematografia, cultura insasi era mai proaspata, isi permitea naivitati, isi permitea sa incerce terenuri noi, fara a cadea in pericolul de a repeta o alta varianta, pe cand tipul asta de abordare exact despre asta vorbeste - despre oboseala sfarsitului de mileniu, despre faptul ca apasa pe umerii nostri peste 2.000 de ani de cultura si ca prea putin mai avem noi ceva nou de spus astazi.
In 2006 ai realizat Vremea dragostei, vremea mortii (Teatrul "Radu Stanca", Sibiu) - un text de Fritz Kater. Declarai atunci: "Cred ca generatia mea, a celor cu varsta cuprinsa intre 20 si 30 de ani, a perceput altfel comunismul. Cine nu-si aduce aminte cat de mandri am fost cand am devenit pionieri, cat de mult degustam bananele verzi, care se coceau cu greu pe dulapul din dormitor, unde era mai cald decat in celelalte camere, sau, pur si simplu, paradisiaca senzatie de a simti lumina si mirosurile strazii noastre in clipele de gratie ale copilariei? Noi, cei cu varsta pana in 30 de ani, avem o alta perspectiva, mult mai relaxata, asupra perioadei aceleia, intrucat nu am apucat sa fim injositi in vreun fel de sistem. A venit vremea ca generatia noastra sa ofere o alta perspectiva, debarasata de ideologia si de complexele parintilor si bunicilor, asupra copilariei noastre. O perspectiva cald-ironica, ingaduitoare, fata de cele doua variante ireconciliabile de pana acum (idolatrie tampa versus sarcasm/tragism) este o cale posibila si justificabila de recuperare a «comunismului pierdut»". In 2003 fusese realizat un film german - Good Bye Lenin!, de Wolfgang Becker -, care propunea o abordare similara. Te-a influentat el cumva?
M-a influentat intr-o oarecare masura. In perioada aceea eram inca in facultate - doi ani din facultate i-am petrecut in Germania, unde am prins acest curent numit de ei "Ostalgie", de la Ost = Est + nostalgie - un joc de cuvinte care ar insemna "nostalgia Estului". Era un fenomen foarte prezent imediat dupa 1990, intrucat cultura si civilizatia occidentale au navalit mult mai violent asupra Germaniei de Est, generand o criza a identitatii mult mai clara decat la noi. Deci, situatia socio-economica si politica era alta. La noi, acest trend de nostalgie a tinerilor fata de comunism a fost un subiect tabu pana prin 2004-2005, cand au aparut cartile lui Paul Cernat despre perioada comunista, apoi a aparut si filmul Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, al lui Catalin Mitulescu; si cateva spectacole romanesti despre perioada respectiva, de exemplu Amalia respira adanc al Alinei Nelega sau Complexul Romania al Mihaelei Michailov... Deci a fost o moda care acum, incet-incet, se incheie. De ce era la noi un subiect tabu aceasta abordare lejera? In primul rand pentru ca, dupa 1990, in cultura romaneasca, proaspat iesita din comunism, tinerii erau oricum din start descalificati - ce spun tinerii nu trebuie luat foarte in serios. Pe de alta parte, societatea romaneasca era mult mai puternic traumatizata si, prin urmare, a generat doua abordari ireconciliabile: votantii lui Vadim Tudor, care erau in mod neconditionat atrasi de perioada respectiva, cand era "ordine si disciplina"; iar de cealalta parte tipul celor de la revista 22, membrii GDS, care fusesera afectati de lipsa de exprimare intr-un mod mult mai puternic decat intelectualii din Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia etc. Frustrarea asta a iesit la suprafata. Ei bine, a fost nevoie de timp - peste 10 ani -, pentru ca aceste lucruri sa fie usor relativizate si sa vina cei din generatia mea, care au copilarit la sfarsitul anilor 1970 si in anii 1980, pentru care comunismul insemna de fapt copilaria si a permis o alta abordare, in aceasta cheie nostalgic-ironica, a trecutului comunist.
Te gandesti sa faci film?
Da, ma intereseaza. Si ma intereseaza foarte tare zona de film documentar. E un festival foarte bun la Sibiu, de film documentar - Astra Film Fest - si zona asta mi se pare extrem de interesanta. Chiar am o idee: am fost la mare anul trecut, in statiuni ca Eforie Nord, Eforie Sud, Saturn... statiunile uitate, care nu mai sunt trendy, dar care sunt in continuare pline de batrani care merg acolo la namol cu bilete subventionate, locuiesc si se trateaza in niste hoteluri sordide, in care timpul a inghetat candva in jurul anului 1989. Gasesti acolo o lume complet uitata, o lupta atroce pentru sanatate - extrem de comica si trista, in acelasi timp. Asta m-ar interesa ca prim proiect.
Interviu realizat de Laurentiu Bratan
