Pe aceeași temă
Pentru cei care cred cu tărie în faptul că teatrul și politica sunt două fețe ale aceleiași monede, încheierea FNT cu Rinocerii, un spectacol care va fi eliberat și trimis în stradă spectatorii în jurul orelor 21, în seara de 2 noiembrie, la ora când alegerile prezidențiale își vor fi sigilat urnele, este o coincidență care stârnește zâmbete ironice.
Festivalul Național de Teatru, ediția a XXIV-a, și-a tras cortina după unul dintre cele mai interesante spectacole realizate în România în ultimii 25 de ani. Rinocerii de Eugène Ionesco este spectacolul-eveniment al anului 2014, spectacol asumat de către Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova, cu eforturi financiare care trebuie că au bătut orice record în materie de producție de teatru. Pentru acoperirea cheltuielilor au colaborat nu mai puțin de cinci instituții: Ministerul Culturii, Consiliul Judeţean Dolj, Primăria Municipiului Craiova, Asociaţia „Craiova Capitală Culturală Europeană 2021“ şi Det Norske Teatret din Oslo (cel mai important teatru al Norvegiei).
Pentru cei care cred cu tărie în faptul că teatrul și politica sunt două fețe ale aceleiași monede, încheierea FNT cu Rinocerii, un spectacol care va fi eliberat și trimis în stradă spectatorii în jurul orelor 21, în seara de 2 noiembrie, la ora când alegerile prezidențiale își vor fi sigilat urnele, este o coincidență care stârnește zâmbete ironice. „Dacă s-ar fi întâmplat în altă parte, într-o altă țară și-am fi aflat din ziare, am putea discuta liniștit întâmplarea, studia chestiunea sub toate aspectele ei, trage cu obiectivitate concluziile. S-ar putea organiza dezbateri academice, la care să fie invitați savanți, scriitori, juriști, feministe, artiști. Și omul de pe stradă, desigur. Ar fi interesant, pasionant, instructiv. Dar când ești prins tu însuți de evenimente, când ești pus dintr-o dată în fața realității brutale a faptelor, nu poți să nu te simți vizat direct, ești surprins cu prea multă violență ca să-ți păstrezi sângele rece. Eu unul sunt surprins, sunt surprins! Nu-mi pot veni în fire“ – spune Béranger, inocentul lui Ionesco din Rinocerii. Dar ar putea fi replica oricărui român de bună-credință, la televizor sau în privat, la aflarea primelor proiecții de rezultat, indiferent de ierarhii. Piesa lui Ionesco – „piesa împotriva isteriilor colective și a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea rațiunii și a ideilor“, așa cum autorul însuși și-o explica într-o prefață scrisă în noiembrie 1960 (vezi Note și contranote, Ed. Humanitas, 2002, p. 250), este poate cel mai reușit final de Festival Național de Teatru de până acum.
Rinocerii este un spectacol altfel care ar trebui în câțiva ani să-și culeagă roadele: să apară o nouă generație de regizori și scenografi români care să știe să creeze pe scenă un spațiu unde auzul și văzul spectatorului să fie stimulate și solicitate la cote scandaloase, transformând spectacolul de teatru într-o experiență ce nu poate fi povestită, ci trebuie trăită; textul spectacolului de teatru ca un titlu de tablou ce hipnotizează cu formele desenate, culorile folosite și mișcările haotice ale vârfului de pensulă.
Cu Robert Wilson, regizorul Rinocerilor de la Craiova, teatrul românesc vrea să-și asume intrarea într-o nouă etapă. Angajând serviciile unui regizor american pentru care avangarda a devenit stil personal, teatrul românesc încearcă să recupereze lecțiile pe care teatrele occidentale le-au parcurs acum 30 de ani.
Festivalul s-a deschis cu spectacolul Teatrului Național din București, Furtuna de William Shakespeare, în regia bulgarului Alexander Morfov. Decorul este o superbă construcție care poate fi și insulă, și navă, dar mai ales aduce cu scena multicentenară a teatrului Globe din Londra. Ion Caramitru, în rolul lui Prospero, este înconjurat de o pleiadă de actori tineri, într-un spectacol în care generațiile își confruntă stilurile. Cele două spectacole care au deschis și închis FNT au în clipa de față cele mai scumpe bilete din România, prețul unui singur loc ajungând la 80 lei.
 Imagine din spectacolul Rinocerii, în regia lui Robert Wilson (foto: Florin Chirea) |
În cele 10 zile de festival s-au putut vedea 44 spectacole în 83 de reprezentaţii - 26 spectacole din Bucureşti, 17 spectacole din ţară și un spectacol din străinătate (Elveţia).
Am așteptat cu interes spectacolele lui Silviu Purcărete, mai ales că Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac a fost desemnat în primăvară cel mai bun spectacol al stagiunii 2013. Realizat cu compania Teatrului de Stat Maghiar din Cluj și avându-l pe Dragoș Buhagiar ca scenograf, spectacolul a fost o stranie experiență. Dincolo de nefirescul textului (suprarealist, care anunța teatrul absurdului ca gen cu 20 de ani înainte de Eugène Ionesco), spectacolul pare un experiment de laborator scăpat de sub control: o formă perfectă, un perimetru corect și bine delimitat pe verticală și pe orizontală, dar care rămâne exterior – ca un tort perfect ale cărui felii nu au gust; ba mai mult, îți creează o stare de anxietate, pentru că ochii anticipează niște arome pe care limba întârzie să le descopere. Un spectacol care nu m-a recompensat nici emoțional și nici intelectual, dar care sub aspect vizual a funcționat ca o instalație inteligentă de la Centre Pompidou.
Celălalt spectacol semnat de Silviu Purcărete, Oidip – realizat cu Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu –, a prezentat pe parcursul a 90 de minute tragediile Oedipus Rex și Oedip la Colonos, ambele scrise de Sofocle cu aproape 2.500 de ani în urmă. Purcărete a combinat cele două texte, realizând un scenariu original. A fost un spectacol pe alocuri excesiv (ca, de exemplu, scena de sex oral între Oidip (Constantin Chiriac) și Iocasta, mama-soție (Mariana Mihu), dar care s-a aranjat pe scenă satisfăcător.
Un alt regizor prezent în programul festivalului a fost Tompa Gábor. Noul locatar de Eugène Ionesco, montat la Teatrul „Nottara“ din București, a fost o descoperire interesantă. La mijlocul anilor 2000, la una dintre edițiile Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, am văzut primul meu spectacol Ionesco. Și era același Gábor Tompa, același Nou locatar, cu același Francisco Alfonsin în rolul Domnului. De fapt, spectacolul inițial montat la Teatrului Northern Stage Ensemble din Newcastle (Marea Britanie) în 2004 a fost recreat întocmai în spațiul Teatrului „Nottara“. Nu este primul spectacol „în franciză“ din România - îmi amintesc aici penultimul spectacol al lui Liviu Ciulei - Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, realizat în anul 2005 la Teatrul „Bulandra“, o copie a spectacolului din 1988 de la Arena Stage din Washington D.C. (SUA). Spectacolele clonate sunt o practică obișnuită în lumea marilor musicaluri, de exemplu, unde de la decor la costume, lumini, coregrafie – totul este o copie a spectacolului original care trebuie respectat întocmai, indiferent de spațiul cultural unde se va juca. În cazul spectacolelor de teatru obișnuite, practica ridică multe semne de întrebare. Când creativitatea și descoperirile unui grup de actori sunt forțate asupra unui alt grup, bucuria jocului pare să dispară. Este ceea ce am simțit în cazul spectacolului de la Nottara. Îmi amintesc cu plăcere cât de mult am râs la spectacolul britanic, în urmă cu 10 ani - un festin de umor englezesc și gaguri. Reprodus întocmai în spectacolul de la Nottara, același umor al absurdului a dispărut sau s-a diluat atât de mult, încât spectacolul pare mai mult o umbră a ceva măreț cândva.
Celălalt spectacol regizat de Tompa Gábor și prezent în FNT a fost Trilogia Aureliu Manea, un spectacol al Teatrului Național din Cluj, realizat din trei piese scurte scrise de Aureliu Manea, unul dintre cei mai interesanți regizori români, dar al cărui destin tragic l-a împiedicat să-și ducă la îndeplinire toate ideile legate de teatru. Dintre cele trei texte, Repetiția de teatru mi s-a părut cea mai bine realizată, un fel de centru de greutate al întregului spectacol. A fost un spectacol dificil, experiment, care a încercat o explicitare practică a teoriilor despre teatru ale lui Aureliu Manea.
Fără să fi reușit să intru la spectacolul lui Radu Afrim (Castingul dracului, al Teatrului Național din Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós“), cele mai interesante spectacole de pe agenda FNT rămân, în opinia mea, De vânzare și Tipografic majuscul (ambele realizate de Gianina Cărbunariu cu Teatrul Odeon din București), Profu’ de religie (de Mihaela Michailov, regia Bobi Pricop, cu Teatrul Național din Craiova) și Parallel (un spectacol de Ferenc Sinkó și Leta Popescu, al GroundFloor Group – un ONG din Cluj care produce spectacole de dans contemporan). Este un teatru relevant, care atacă problemele zilei, care comentează realitatea inteligent.
Decizia selecționerului și directorului artistic Marina Constantinescu de a nu face delimitări în fenomenul teatral contemporan este o idee ce ține de diplomație. Căci există cel puțin o direcție neoficială: cei care fac mult cu mijloace puține (și cei care cu mijloace consistente nu pot face prea multe). Fără a fi un criteriu serios, ci mai degrabă o observație superficială pe care mi-o asum, constat că teatrul românesc face balans între furtuni(le iscate de noile generații) și rinoceri. //
CITIȚI ȘI
