Teatrul românesc, între furtună și rinoceri

Ioana Moldovan | 04.11.2014

Pe aceeași temă

Pentru cei care cred cu tărie în faptul că teatrul și politica sunt două fețe ale aceleiași monede, încheierea FNT cu Rinocerii, un spectacol care va fi eliberat și trimis în stradă spectatorii în jurul orelor 21, în seara de 2 noiembrie, la ora când alegerile prezidențiale își vor fi sigilat urnele, este o coincidență care stârnește zâmbete ironice.

Festivalul Național de Teatru, ediția a XXIV-a, și-a tras cortina după unul dintre cele mai interesante spectacole realizate în Ro­mâ­nia în ultimii 25 de ani. Rinocerii de Eu­gène Ionesco este spec­­tac­o­lul-eveniment al anului 2014, spectacol asumat de către Teatrul Național „Marin So­rescu“ din Craiova, cu eforturi financiare care tre­buie că au bătut orice re­cord în materie de pro­duc­ție de teatru. Pentru aco­perirea cheltuielilor au co­laborat nu mai puțin de cinci instituții: Ministerul Cul­turii, Consiliul Judeţean Dolj, Pri­mă­ria Municipiului Craiova, Asociaţia „Cra­iova Capitală Culturală Europeană 2021“ şi Det Norske Teatret din Oslo (cel mai im­portant teatru al Norvegiei).

Pentru cei care cred cu tărie în faptul că teatrul și politica sunt două fețe ale aceleiași monede, încheierea FNT cu Rinocerii, un spectacol care va fi eliberat și trimis în stradă spectatorii în jurul orelor 21, în seara de 2 noiembrie, la ora când ale­gerile prezidențiale își vor fi sigilat ur­nele, este o coincidență care stârnește zâm­bete ironice. „Dacă s-ar fi întâmplat în altă parte, într-o altă țară și-am fi aflat din zia­re, am putea discuta liniștit în­tâm­pla­rea, studia chestiunea sub toate as­pec­tele ei, trage cu obiectivitate con­cluziile. S-ar putea organiza dezbateri aca­de­mi­ce, la care să fie invitați savanți, scrii­tori, juriști, feministe, artiști. Și omul de pe stradă, desigur. Ar fi in­te­resant, pa­sio­nant, instructiv. Dar când ești prins tu însuți de evenimente, când ești pus dintr-o dată în fața realității brutale a faptelor, nu poți să nu te simți vizat di­rect, ești surprins cu prea multă violență ca să-ți păstrezi sângele rece. Eu unul sunt surprins, sunt surprins! Nu-mi pot veni în fire“ – spune Béranger, inocentul lui Ionesco din Rinocerii. Dar ar putea fi replica oricărui român de bu­nă-credință, la televizor sau în privat, la aflarea pri­me­lor proiecții de rezultat, in­diferent de ie­rarhii. Piesa lui Ionesco – „pie­sa îm­po­tri­va isteriilor colective și a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea rațiunii și a idei­lor“, așa cum autorul în­suși și-o ex­plica într-o prefață scrisă în noiembrie 1960 (vezi Note și contranote, Ed. Hu­ma­ni­tas, 2002, p. 250), este poate cel mai reușit final de Festival Național de Teatru de până acum.

Rinocerii este un spectacol altfel care ar trebui în câțiva ani să-și culeagă roadele: să apară o nouă generație de regizori și sce­no­grafi români care să știe să creeze pe sce­nă un spațiu unde auzul și văzul spec­ta­to­rului să fie stimulate și solicitate la co­te scandaloase, transformând spectacolul de teatru într-o experiență ce nu poate fi po­vestită, ci trebuie trăită; textul spec­ta­co­lului de teatru ca un titlu de tablou ce hip­notizează cu formele desenate, culorile fo­losite și mișcările haotice ale vârfului de pensulă.

Cu Robert Wilson, regizorul Rinocerilor de la Craiova, teatrul românesc vrea să-și asu­­me intrarea într-o nouă etapă. An­ga­jând serviciile unui regizor american pen­tru care avangarda a devenit stil personal, teatrul românesc încearcă să recupereze lecțiile pe ca­re teatrele occidentale le-au parcurs acum 30 de ani.

Festivalul s-a deschis cu spectacolul Teatrului Na­țional din București, Fur­tuna de William Sha­kes­peare, în regia bulgarului Alexander Morfov. Decorul este o superbă construcție care poate fi și insulă, și navă, dar mai ales aduce cu scena mul­ticentenară a teatrului Globe din Londra. Ion Caramitru, în rolul lui Prospero, este înconjurat de o pleiadă de actori tineri, în­tr-un spectacol în care generațiile își con­fruntă stilurile. Cele două spectacole care au deschis și închis FNT au în clipa de față cele mai scumpe bilete din România, prețul unui singur loc ajungând la 80 lei.

Imagine din spectacolul Rinocerii, în regia lui Robert Wilson (foto: Florin Chirea)

În cele 10 zile de festival s-au putut vedea 44 spectacole în 83 de reprezentaţii - 26 spectacole din Bucureşti, 17 spectacole din ţară și un spectacol din străinătate (El­veţia).

Am așteptat cu interes spectacolele lui Sil­viu Purcărete, mai ales că Victor sau co­­piii la putere de Roger Vitrac a fost de­semnat în primăvară cel mai bun spec­tacol al stagiunii 2013. Realizat cu com­pa­nia Teatrului de Stat Maghiar din Cluj și avându-l pe Dragoș Buhagiar ca scenograf, spectacolul a fost o stranie experiență. Din­colo de nefirescul textului (su­pra­rea­list, care anunța teatrul absurdului ca gen cu 20 de ani înainte de Eugène Ionesco), spectacolul pare un experiment de la­bo­rator scăpat de sub control: o formă per­fectă, un perimetru corect și bine de­li­mitat pe verticală și pe orizontală, dar ca­re rămâne exterior – ca un tort perfect ale cărui felii nu au gust; ba mai mult, îți creează o stare de anxietate, pentru că ochii anticipează niște arome pe care lim­ba întârzie să le descopere. Un spectacol care nu m-a recompensat nici emoțional și nici intelectual, dar care sub aspect vi­zual a funcționat ca o instalație inteligentă de la Centre Pompidou.

Celălalt spectacol semnat de Silviu Pur­cărete, Oidip – realizat cu Teatrul Na­țional „Radu Stanca din Sibiu –, a pre­zentat pe parcursul a 90 de minute tra­gediile Oedipus Rex și Oedip la Co­lonos, ambele scrise de Sofocle cu aproape 2.500 de ani în urmă. Purcărete a combinat cele două texte, realizând un scenariu ori­gi­nal. A fost un spectacol pe alocuri excesiv (ca, de exemplu, scena de sex oral între Oi­dip (Constantin Chiriac) și Iocasta, ma­ma-soție (Mariana Mihu), dar care s-a aranjat pe scenă satisfăcător.

Un alt regizor prezent în pro­gramul festivalului a fost Tom­pa Gábor. Noul locatar de Eu­gène Ionesco, montat la Teatrul „Nottara“ din București, a fost o descoperire interesantă. La mijlocul anilor 2000, la una dintre edițiile Fes­ti­va­lului Internațional de Teatru de la Sibiu, am văzut primul meu spectacol Ionesco. Și era același Gábor Tompa, același Nou locatar, cu același Francisco Alfonsin în rolul Domnului. De fapt, spectacolul ini­țial montat la Teatrului Northern Stage En­semble din Newcastle (Marea Britanie) în 2004 a fost recreat întocmai în spațiul Tea­trului „Nottara“. Nu este primul spec­tacol „în franciză“ din România - îmi amin­tesc aici penultimul spectacol al lui Liviu Ciulei - Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, realizat în anul 2005 la Teatrul „Bulandra“, o copie a spectacolului din 1988 de la Arena Stage din Washington D.C. (SUA). Spectacolele clonate sunt o practică obișnuită în lumea marilor musicaluri, de exemplu, unde de la decor la costume, lumini, coregrafie – totul este o copie a spectacolului original ca­re trebuie respectat întocmai, indiferent de spațiul cultural unde se va juca. În ca­zul spectacolelor de teatru obișnuite, prac­tica ridică multe semne de întrebare. Când creativitatea și descoperirile unui grup de actori sunt forțate asupra unui alt grup, bucuria jocului pare să dispară. Este ceea ce am simțit în cazul spectacolului de la Nottara. Îmi amintesc cu plăcere cât de mult am râs la spectacolul britanic, în urmă cu 10 ani - un festin de umor en­gle­zesc și gaguri. Reprodus întocmai în spec­tacolul de la Nottara, același umor al ab­surdului a dispărut sau s-a diluat atât de mult, încât spectacolul pare mai mult o um­bră a ceva măreț cândva.

Celălalt spectacol regizat de Tompa Gábor și prezent în FNT a fost Trilogia Aureliu Manea, un spectacol al Teatrului Național din Cluj, realizat din trei piese scurte scri­se de Aureliu Manea, unul dintre cei mai interesanți regizori români, dar al cărui destin tragic l-a împiedicat să-și ducă la îndeplinire toate ideile legate de teatru. Dintre cele trei texte, Repetiția de teatru mi s-a părut cea mai bine realizată, un fel de centru de greutate al întregului spec­ta­col. A fost un spectacol dificil, ex­pe­ri­ment, care a încercat o explicitare prac­ti­că a teoriilor despre teatru ale lui Aureliu Manea.

Fără să fi reușit să intru la spec­tacolul lui Radu Afrim (Castingul dracului, al Teatrului Național din Târgu-Mureș, Compania „Tom­pa Miklós“), cele mai in­te­resante spectacole de pe agenda FNT ră­mân, în opinia mea, De vânzare și Ti­po­grafic majuscul (ambele realizate de Gia­nina Cărbunariu cu Teatrul Odeon din Bu­curești), Profu’ de religie (de Mihaela Mi­chailov, regia Bobi Pricop, cu Teatrul Na­țional din Craiova) și Parallel (un spec­tacol de Ferenc Sinkó și Leta Popescu, al GroundFloor Group – un ONG din Cluj care produce spectacole de dans con­tem­poran). Este un teatru relevant, care atacă problemele zilei, care comentează rea­li­tatea inteligent.

Decizia selecționerului și directorului ar­tistic Marina Constantinescu de a nu face delimitări în fenomenul teatral con­tem­po­ran este o idee ce ține de diplomație. Căci există cel puțin o direcție neoficială: cei care fac mult cu mijloace puține (și cei care cu mijloace consistente nu pot face prea multe). Fără a fi un criteriu serios, ci mai degrabă o observație superficială pe ca­re mi-o asum, constat că teatrul ro­mâ­nesc face balans între furtuni(le iscate de noi­le generații) și rinoceri.  //

CITIȚI ȘI

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22