Teatrul și sacrul, o carte, o temă

Într-un demers curajos concretizat într-o carte, regizorul de televiziune Dominic Dembinski ne îndeamnă să reflectăm asupra unei teme tulburătoare, dar și spinoase mai ales pentru lumea de azi. Legăturile teatrului cu sacrul și sacralitatea sunt originare, implicite, fiindcă înainte de a deveni social și mai apoi monden, spectacolul de teatru a fost, cum știm, un ceremonial sacru. Noțiune care și astăzi face carieră, chiar dacă în cu totul alte condiții și cu un alt conținut. Suprapus ideii de sărbătoare, da, teatrul a fost și a rămas ceremonial. Pe de altă parte, dezbrăcat de-a lungul timpului de hainele prețioase ale credinței, coborând în stradă printre oameni, el și-a pierdut treptat din odoare, devenind mai degrabă un bun de consum. Sacralitatea care-i incumbă tot de la origini, de când spectacolul era închinat ba zeilor, ba sfinților din altare și Dumnezeului care i-a trimis în lume, e însă o altă poveste pe care filozofii n-au deslușit-o nici acum, vorbind ba de abisul sufletului, ba de trans­cendență sau pur și simplu de biserică în modul cel mai concret cu putință. Pe de altă parte, componenta mistică a avut în teatru istoria ei, de la misterele medievale reprezentate pe treptele catedralelor și până la autorii care au scris piese în numele credinței împărtășite. (vezi Claudel, Blaga)

Ceea ce urmărește însă autorul cărții de care ne ocupăm – Teatrul de televiziune și sacrul (înger sau satelit), Editura Lumea Credinței – e cu totul inedit. Mai întâi, pentru că încercarea regizorului Dominic Dembinski de a argumenta necesitatea și posibilitatea implementării în televiziune a unui teatru sacramental e, să o spunem de la început, o frumoasă utopie. El însuși recunoscând inadecvarea față de vremurile de azi în care credința se disipează și societatea s-a obișnuit să demitizeze până la vulgarizare simbolurile culturale de sorginte religioasă, purcede la o pasionantă argumentare teoretică. Nume de răsunet îi stau alături de la Mircea Eliade la Nikolai Berdiaev, acesta din urmă citat copios și insistent mai ales în privința polemicii cu ideea de secularizare: Statul, familia, știința, arta trebuie să devină extrabisericești... Cultura superioară ajunge în mod liber, imanent, la o nouă viață religioasă. Nu se poate interzice accesul la Nietzsche, el trebuie trăit și depășit din interior. Ieșirea de sub tutela religioasă înseamnă intrarea în maturitatea religioasă, apariția unei vieți religioase libere.

Paradoxurile lui Berdiaev sunt indirect o invitație la a privi sacrul ca pe o aplecare asupra vieții interioare, spațiu în care individul poate trăi, de ce nu, și extazul mistic ca o formă a cunoașterii de sine prin divinitate.

Ce pot face televizorul și teatrul de televiziune în această direcție e greu de spus, deși autorul se străduiește din răsputeri, înarmat cu argumente livrești, să ne convingă că poate exista un teatru sacramental de televiziune. Însă nu e necesară prea multă teorie despre condițiile în care funcționează ca mass-media transmisia prin televizor pentru a înțelege dificultatea, dacă nu imposibilitatea acestei realizări. Prin definiție, un spațiu profan, televiziunea, instrument prin excelență al consumerismului cotidian, poate cupla cu fenomenul religios doar prin transmisiile de la fața locului, din locurile unde se petrec evenimente de acest fel. Prin producții proprii, mai greu. Pentru că de la condițiile socio-umane de microgrup și microclimat ale receptării la mijloacele și tehnologia specifice producției, contextul, cadrul par defavorabile unei comunicări intime la nivelul trăirilor și al emoțiilor de factură sacramentală. Spectacolul de teatru la televiziune pentru care Dominic Dembinski propune nu doar definiții, ci și norme, poate cel mult să funcționeze în perimetrul teatrului cu tematică religioasă Și în acest sens, da, demersul cărții e cu totul lăudabil. A forța însă interpretări în cheia teatrului sacramental preconizat de autor n-ar fi de dorit, chiar dacă, extrapolând discuția în plan spiritual, orice operă de artă își poate revendica originile demiurgice.

Până la a-și etala propriile preocupări în domeniu, autorul face incursiuni pasionante în artele spectacolului contemporan, unde exemple notorii ne dovedesc că preocuparea are reprezentanți iluștri. Fie că vorbește despre filmele lui Tarkovski și în mod special Andrei Rubliov cu tematică explicit religioasă, fie că analizează creațiile lui Lars von Trier (Abisul sufletului sau Breaking the waves) ca membru al grupului cinematografic nordic Dogma sau aduce informații noi privind, de pildă, creațiile componistice ale mitropolitului moscovit Ilarion Alfeiev, Dembinski susține încercarea mărturisită a acestora de a contribui la vindecarea angoaselor omului contemporan pe calea artei. Am adăuga recentele spectacole de operă realizate de Robert Wilson (The Messiah, de Handel) sau Peter Sellers (Lagrime de San Pietro, de Orlando di Lasso sau La clemenza di Tito, de Mozart), care devoalează adevărate stări mistice ale celebrilor regizori.

Un dicționar de personaje biblice (de la Adam și Eva la Noe, de la Moise la regele Solomon) completează aparatul instrumental inițiat de autor alături de explicarea funcției unor obiecte de cult în teatrul sacramental de care se ocupă cartea.

Capitolul dedicat dramaturgiei cu tematică sacră face o incursiune argumentativă în istoria teatrului, analizându-i pe Oscar Wilde cu Salomeea, pe Valeriu Anania cu Hoțul de mărgăritare, pe Radu Stanca cu Rege, preot și profet, pe Eugen Ionescu cu Călătorii în lumea morților, pe Andrej Jawien cu Magazinul bijutierului. Lipsesc, nu înțelegem de ce, piesele lui Lucian Blaga, precum și referirile la Trilogia culturii a filosofului român bogată în reflecții despre transcendentul care coboară.

Cum volumul în discuție este, de fapt, o teză de doctorat, avem în carte ilustrată, dincolo de argumentarea teoretică și istorică a conceptului, o prețioasă prezentare a contribuțiilor personale ale regizorului la impunerea genului de teatru susținut. Încercam citind să fac legătura între invocarea tipului de spectacol-instalație, definit de autor ca modalitate de exprimare în arta vizuală contemporană care exploatează dinamica spațiului tridimensional, și spectacolele de televiziune (teleplay), teatrul sacramental practicat de Dembinski însuși. Primul analizat este Trei surori: pot spune că, din multe puncte de vedere, textul cehovian conține acea mistică răscolitoare ce m-a atras. Teatru sacramental? Da... Spațiul insular al casei Prozorovilor este departe de Moscova, într-un fel sugerând ambientul din romanul Deșertul tătarilor al lui Dinu Buzzati... Am plasat casa surorilor și a fratelui lor în acest tip de deșert-insulă, dens, prăfos, roșu în contradicție cu fluidul, lichidul moscovit – apa copilăriei și a morții... Lumea celor trei surori, precum și a personajelor lui Beckett (Așteptându-l pe Godot) sau Buzzati este o lume fără Dumnezeu, o lume ce poate îl așteaptă. Dar nu găsește forța interioară, calea (mistică) a așteptării și speranței. Godot, Tătarii, Dumnezeu!

Un alt studiu de caz se referă la spectacolul cu Poveste de iarnă, de Shakespeare, realizat de regizorul-autor la televiziune în anul 2014, în jurul ideii de timp: Timpul ca parte a sacrului, întins pe scândura scenei. Ca un drum întortocheat care desparte, împarte, pierde, regăsește destine și personaje. Timpul văzut ca fiind cel mai mare și ineluctabil miracol. Acestei categorii filozofice i-a dedicat, ce-i drept, piesa Shakespeare, făcându-l personaj, iar asimilarea acestuia sacrului nu e decât o chestiune de termeni.

În fine, Apostol Bologa, cea mai recentă realizare la Teatrul TV a regizorului Dominic Dembinski, pentru care a fost și premiat, forează statura martirică a personajului într-o cheie mistică și respectă proporțiile asemănătoare tulburărilor existențiale din operele lui Tolstoi și Dostoievski, de altfel, mult admirați de Rebreanu, după cum el însuși mărturisește. Am adăuga o vorbire despre fervoarea acestei trăiri care merge până acolo încât în clipa execuției capul eroului apare încins cu cununa cristică de spini. Nu e cam mult?

Între cercetare științifică și creație literară, cartea lui Dominic Dembinski deschide orizonturi interesante de studiu aplicabil teatrului contemporan, nu doar de televiziune, venind în întâmpinarea unei necesare reformări spirituale a unei omeniri în criză. //

DOMINIC DEMBINSKI

Teatrul de televiziune și sacrul. Înger sau satelit

Editura Lumea Credinței, București, 2020, 258 pagini