Pe aceeași temă
De când Shakespeare a formulat explicit în literatura cultă teoria despre relația teatrului cu lumea, cu viața, în expresia lumea întreagă e o scenă și toți oamenii actori (Cum vă place, actul II, scena 7), obsesia acestei interdependențe a trecut prin momente mereu provocatoare. De la plus absolut la minus și dublă negare, de la o acceptare salvatoare pentru cei cu fața mereu la viață, la repudiere pentru cei întorși în sine sau dornici de evadare. Mai multe roluri joacă omu-n în viață, iar actele sunt cele șapte vieți, cugetă Jacques Melancolicul, refugiat în pădurea Ardenilor. Păstrând comparația cu teatrul, deducem că și scena lui trece prin vârste diferite pentru a-i putea fi omului aproape și de folos.
Recenta carte a reputatului eseist și critic George Banu e așezată într-un fel sub acest semn neliniștitor. Teatrul îl caut peste tot, se intitulează primul capitol al cărții celui care își asumă condiția dublă de actor și spectator pe scena vieții balansând existențial și metodologic între cele două perspective. Și ca să se împace cu această condiție, postulează frisonant: iubire și neiubire de teatru. Îi precede cu autoritatea neștirbită o concluzie târzie a lui Antonin Artaud, teoria sa despre dublu (Le théâtre et son double), mama tuturor ezitărilor când vine vorba dacă să vedem în teatru mai mult amfiteatrul de la Epidaur și piețele prin care-și strigă pretențiile de adevăr decât ocazia de a scăpa de rumoarea terestră în favoarea contemplării pe dinăuntru a lumii și a persoanei însăși. Disocierile lui George Banu, care după o viață de deambulări teatrale se autodefinește cu curaj un peu clasic et modérément modern, sunt nu doar pasionante ca exercițiu de retorică, ci și perfect corespunzătoare realității, dacă o evaluăm cu sinceritate. Când e iubire și când e neiubire de teatru pentru George Banu și pentru toți care acceptă fascinați teoria lui, printre care, o spun de la început, mă număr? În întunericul sălii am căutat, cum spune Apollinaire, puterea alcoolurilor tari... șansa unei experiențe extreme, fiindcă, nu-i așa, teatrul ne revelează adevăruri ascunse. Asta ar fi iubirea, fiindcă da, are dreptate George Banu, la teatru trăim sau ar trebui să trăim (n.n.) ceea ce nu reușim să trăim în lume. Cum rămâne însă cu neiubirea? Ea vine din condiția însăși a artei spectacolului unde viața apare transfigurată prin ochii celui care ne-o povestește, rezultând da, o interpretare, un fals, nu o copie la indigo. Între aceste perspective, de dincolo și de dincoace de viață, teatrul îl invită, de fapt, pe spectator să se poziționeze și o poate face cu șansa credibilității doar după o viață de îndrăgostit de această fata morgana, cum e George Banu. Până a ajunge să se întrebe melancolic dacă nu e cazul să se oprească din alergare, mărturisire emoționantă din ultimul capitol al acestei cărți de eseuri, autorul ne mai face o dată părtași câtorva dintre experiențele sale majore în domeniu care i-au pricinuit întrebările de mai sus. În ciuda faptului că întâmplările sau spectacolele evocate pledează pentru recitirea contemporană întru descoperirea actualității (nu actualizării) clasicilor, nu găsim niciunde extazul pe care unii dintre noi par să-l trăiască în fața unui fenomen tot mai ofensiv care ține să ne bage morțiș degetele în ochi mutând teatrul în stradă.
Așadar, unde găsește George Banu teatrul pe care îl caută peste tot? Ce-i drept, nu doar pe scenă, ci și în alte arte înrudite și dragi autorului precum pictura sau opera care descriu acel teritoriu personal care-i ghidează experiențele. Niciodată fără concluzii demne de interesul general așezate maiestos la sfârșitul fiecărui capitol, argumentele vin să-l susțină. Elogiind mai întâi valoarea trecutului care persistă și atestă perenitatea unei arte, plonjează în amintirea unei expoziții de la Muzeul de Artă al Parisului consacrată lui Dorain, Giacometti și Balthus, un exemplu de înrudire spirituală și capacitate a trecutului de a se insera în modernitate. Adevărata modernitate provine dintr-o reinventare a trecutului, conchide Banu, amintindu-ne că modernul Balthus s-a antrenat copiind tablouri de Breugel și Piero della Francesca. Personal am avut revelații similare vizitând Muzeul Picasso din cartierul Marais, unde trona un tablou de Modigliani, obligându-ne să recunoaștem în fețele alungite pe precursorul ovalurilor stilizate în căutarea esenței de marele sculptor. Câteva pagini mai departe aflăm cum Peter Brook a elogiat și teoretizat semnificația vocii (adevărul omului e în voce), devenind autorul celor mai importante experimente antropologice din teatrul modern cu acel Orghast de la Persepolis, de unde s-a inspirat Andrei Șerban când a creat renumita Trilogie antică.
Nuanțările lui George Banu vin însă imediat pentru a ne adânci în dileme. Așa încât, dincolo de incantațiile vocale din limba inventată de Piscilla Smith în spectacolele citate, vin și alte concluzii uneori dezarmante. Nu-mi place teatrul pentru că se vorbește prea tare, declara Jean Luc Godard. Iar noi, cei de azi, care uneori mai degrabă deducem ce se șoptește intimist în unele spectacole, ne grăbim să adăugăm. Depinde. Cum însă vorba lui Banu la teatru ideală e circulația unei voci entre-deux, am zice că în acest al doilea termen ar trebui să fie introdus cel puțin din politețe și spectatorul.
Cum trebuie să mai fie teatrul pentru a-și păstra în zilele noastre valabilitatea și interesul? Confruntat cu „râsul”, reacție contagioasă a tinerei generații, sau cu demultiplicarea „performanțelor” care se șterg ca spuma mării, în ultimul timp mi-am recunoscut lucid reticența la „extremul contemporan”... ce remediu să adopt?... remediul prin tragedie!... Tragedia consolează!, conchide George Banu, invocând nu doar spectacole văzute la teatre pariziene mai clasice ca Athenee al lui Jouvet din Paris, sau pe ruinele Greciei, ci mai ales spectacolele inspirate de tragedii contemporane precum acel Noi toți suntem păsări, scris și regizat de Wajdi Mouamard, pentru a deplânge drama conflictului dintre Israel și lumea arabă. Reticent la gratuitate și sedus de gravitate, cum spune George Banu, poate spectatorul de azi are mai multă nevoie decât ieri de acest remediu prin tragedie, al cărui principiu e, să nu uităm, catharsisul. O confirmare spectacologică a acestei teorii o găsim în cele câteva zeci de pagini dedicate de autor spectacolelor văzute pretutindeni pe mapamond, repovestite în scris în pagini de inestimabilă valoare evocativă și documentară. Macbeth, piesa de care oamenii de teatru se tem, precum Macbeth însuși de blestemele ursitoarelor, decriptată de mari regizori ca Stephan Braunschweig, Luk Perceval sau Ivo van Hove, cel mai nou venit în clasa inovatorilor, e un exemplu. Îl cităm mai ales pentru că Macbeth e piesa în care Shakespeare își completează definiția de bază cu o precizare: lumea e o scenă de nebuni, afirmație care face din ce în ce mai mult carieră azi, ca și concluzia privindu-i pe actori din Hamlet: Un biet actor/ Se împăunează și se agită pe scenă cât e vremea lui/Iar pe urmă nici nu mai auzi de el. Reamintindu-ne aceste versuri, ca și faptul că-i erau cele mai dragi lui Beckett, Banu, căutătorul adevărului despre teatru, nu putea să ocolească ideea efemerității acestei arte în relație cu finitudinea lumii și a spectatorilor care-i sunt singura memorie reală.
Într-un capitol intitulat Cultura ca antidepresiv, care reproduce un articol din Dilema veche (2017), de unde provin cele mai multe, George Banu povestește despre o vizită în pădurea de la Vincenne la ultimul spectacol semnat de Ariane Mnouchkine. Am ajuns și eu acolo prin anii ’90, să văd Indiade, grație profesorului Banu, pentru care îi mulțumesc încă o dată. Aflăm din relatările sale că tot despre India era vorba și acum, despre geneza acestui spectacol făcut din visele regizoarei despre Mahābhārata, dar și Cehov, într-un somn poetic ce animă un univers de artist și îi eliberează imaginația. Ivită în teatru sub pecetea interculturalității, această regizoare care acum se retrage va rămâne ca promotoare a teatrului diversității și în subsidiar a potențialului de solidaritate prin cunoaștere și cooperare între artiști de pretutindeni. Aici ne îndeamnă autorul articolului să vedem în teatru remediul antidepresiv într-o epocă a urii și dezbinării la scară planetară, în ciuda unei globalizări care trăiește sub amenințarea ucenicului vrăjitor. Din magma culturii și a respectului pentru carte vine și ideea de a gândi în calitate de scenarist alături de regizorul Tompa Gabor, Livada cu vișini, ca pe o bibliotecă.
Felul în care George Banu – în această nouă carte a sa – știe să intermedieze în ecuația teatru-viață, aparent atât de uzitată, e nu doar rodul măiestriei condeiului său mereu inspirat și apreciat, ci și dovada că această artă de atâtea ori supusă încercărilor, cum se întâmplă și în aceste vremuri de pandemie, își păstrează forța de iradiere și regenerare.
Mai greu e, se pare, pentru cei care o slujesc și care, după propria lor mărturisire, fug de singurătate în pagini perene de literatură precum Ulisse sau În căutarea timpului pierdut. Cu gândul la cel mai potrivit Cântec de lebădă. În ceea ce-l privește, George Banu nu pare să se fi decis încă. E în așteptare precum în povestea orientală tot de el evocată despre un prinț indian, un amant rătăcit în căutarea perpetuă a iubitei. În cazul nostru, a teatrului. //
George Banu
Viaţă şi teatru pe Scena lumii
Editura Polirom, București,
2021, 280 pagini
