Teatrul social privit mai de aproape

Sintagme precum teatrul social sau politic, poetic, filozofic, de idei atribuite unor spectacole care arată înclinații spre una sau alta din direcțiile menționate (și vor mai fi și altele) nu vizează categorii estetice. Pentru că ar contrazice însăși esența teatrului, care prin natura lui e în primul rând social, ca artă de for public ce se adresează comunităților de spectatori, având pe de altă parte dreptul să exprime, în diferite forme, înclinații predilecte spre meditație, poezie sau, după caz, spre teme sociale și politice.

Am făcut aceste precizări pentru că în societatea contemporană, ca și în alte momente ale istoriei moderne a teatrului, în care zoon politikon îl concurează pe homo ludens, există tendința de a pune granițe forțate între feluritele forme de spectacol, mai ales când predominantă e preocuparea de a atenționa asupra diferitelor manifestări ale vicierii contractului social dintre individ și societate. Sigur, așa cum s-a spus de atâtea ori, teatrul nu a schimbat și nu poate schimba nici acum lumea cu mesajele lui oricât de tendențioase, dar o poate ameliora la nivelul mentalității, lucrând pe termen lung la o mutație, alături de alte domenii ale spiritului.

În condițiile urgenței și crizelor istoriei contemporane, evident că teatrul devine reflexul lucid al dinamicii socio-umane și se simte chemat să pună umărul la mișcarea în direcția bună a omenirii. Așa trebuie să creadă cei care-l slujesc, chiar și când rezultatele nu sunt pe măsura intențiilor.

Și pentru că tocmai s-a încheiat un festival de anvergură națională, FNT, care a avut ca primă intenție  adeziunea la temele actualității cu mesaje ferme, fără a elimina sau denigra, sperăm, alte opțiuni, vom apela în primul rând la exemple venind din repertoriul acestui eveniment cu pretenție de reprezentativitate. Spectacolelor alese le vom adăuga și altele din spațiul extrafestivalier, care urmăresc să răspundă unor întrebări legitime cu privire la eficiența demersului teatrului supranumit social, în care intră cu precădere documentarele, dar și tot ce afirmă o atitudine procreativă, având ca spațiu de referință actualitatea imediată. Ne preocupă să aflăm și dacă aceste întreprinderi mai pot fi și când judecate cu criteriile artei sau pur și simplu, cum s-ar spune în limbaj colocvial, intenția contează.

Primul pe lista explicațiilor noastre din această perspectivă este un spectacol îndelung mediatizat, ca și cazul din care se inspiră, respectiv spectacolul Nu mai ține linia ocupată, de Alexandra Felseghi (autoare) și Adina Lazăr (regie), produs de Teatrul Național din Cluj. După mai bine de un an de la premieră, în condițiile răcirii poveștii cutremurătoare care a ținut pagina întâi a ziarelor cu crima de la Caracal și problema adolescentelor violate și traficate pe care justiția încă nu a elucidat-o, percepția e evident alta. Și aici e momentul să ne întrebăm când acest tip de reacție a teatrului la problemele grave ale societății depășește un anumit caracter de conjuncturalitate și când reușește să treacă într-un plan superior al judecății morale general valabile? În situația acestui spectacol e clar că nu s-a intenționat doar livrarea unei realități îndeobște cunoscută și comentată pe toate canalele media, încercându-se o ficționalizare, cam stângace după părerea noastră, având în vedere și experiența restrânsă a autoarelor. Adevărul crud și peren despre vinovății a reușit să se impună totuși, datorită jocului credibil al interpreților, în proporții diferite, evident, și datorită unei idei îndrăznețe a regiei de introducere în spectacol a unui cor feminin de inspirație antică, prin care întâmplările sunt scoase din cotidian și proiectate în universal, lăsând titlul care reproduce replica-cheie a autorităților indiferente, să-și perpetueze misterul. Această contribuție de ordin artistic, care face trecerea spre domeniul teatral, aplicând un instrumentar specific artei, poate fi o cale spre convingerea publicului că se află la teatru și nu în piața publică, la protest, chiar dacă tot despre atitudine și revoltă este vorba.

Un exemplu și mai edificator despre modul în care un spectacol cu tematică socială își arată eficiența, nereproducând fotografic realitatea, este acela al companiei din Stuttgart, prezentă la București cu producția „Waste” (Deșeuri). Piesa Gianinei Cărbunariu, montată de ea în Germania, este, ca și alte texte și spectacole ale cunoscutei autoare, directă și contondentă, incriminând unele practici antisociale, nocive pe plan uman, aici din domeniul ecologic al reciclării deșeurilor. Tema la care România e codașă, iar Germania profitoare datorită în primul rând corupției românilor e terenul minat pe care autoarea se aventurează, documentată până-n dinți. Are mult curaj, pentru că nu e de colea să le spui nemților la ei acasă că nu prea e ok să cari gunoaie în România pe ascuns și să zici că le reciclezi ecologic, când, de fapt, tu faci profit cu o fabrică de ciment care poluează mortal. Nu e prima dată când autoarea atacă subiecte dintre cele mai sensibile și grave, Gianina Cărbunariu fiind apreciată pe plan internațional pentru activismul ei exprimat prin producții teatrale extrem de prizate. De la „Kebab”, în care pune problema traficului de carne vie, având drept victime mai ales femei din țările ex-comuniste, și până la recentele analize despre avertizorii de integritate (Oameni feluriți), de la „Tipografic majuscul” vizând abuzurile securității din România ceaușistă la „De vânzare” sau „Roșia Montană”, cu adresă la cazul Pungești și alte dedesubturi ale afacerii cu gaze de șist, acribia autoarei-regizoare tradusă într-un curaj al formulărilor spectaculare nu mai surprinde. Totuși în „Waste” artista întrece limitele propriei cutezanțe, aducând în fața publicului din Germania o problemă în care aceasta e implicată direct, chiar dacă greutatea acuzelor cade pe umerii celor care au permis și prin corupție au instrumentat grave afaceri împotriva mediului. Gunoaiele deversate aici, așa-zisa reciclare în fabricile de ciment, peștii morți în apele infestate, fauna distrusă, în frunte cu celebrul caz al ursului Artur, sunt aduse pe scenă spre judecarea sau cel puțin informarea și celuilalt actor implicat. Alături de această factualitate serios documentată intervine însă o muncă artistică urmărind să transforme realitatea în fapt teatral. Potrivit indicației din subtitlul piesei, „Waste” ar fi un basm documentar, precizare utilă pentru înțelegerea fabulei înscenate, în care un Păun-compeur introduce în scenă potrivit naturii sale cameleonice (de aici schimbarea culorilor de la o scenă la alta) celelalte personaje cu identități quasireale. Lângă un director de firmă și o primăriță, cât se poate de reali, se pronunță fauna pe cale de dispariție. Vorbesc chiar și peștii. Trucuri regizorale, gen ieșirea din convenție prin antrenarea publicului, sau tonurile jucate de la ironie la pamflet aduc plusvaloare artistică unui spectacol care-și îndeplinește misiunea socio-politică prin mijloacele artei. Chiar dacă la București receptarea a fost dificilă, din cauza subtitrării, spectacolul a fost înțeles și bine primit.

 Tot în festival s-a putut vedea „Vrabia” de Leta Popescu (text și regie), în interpretarea actorilor de la Teatrul Fani Tardini din Galați. Încercând o poziționare lucidă față de realitățile din societatea românească de azi și de ieri, deși ne aflăm în fața unei relatări retrospective de sorginte autobiografică, autoarea-regizoare, care are la activ și alte producții de acest fel, între care cităm ca fiind poate cea mai reușită „(In) Corect”, pleacă în noul ei demers spectacular de pe pozițiile inocenței. Și totuși, atitudinea celei care povestește nu e nostalgică, ci mai degrabă interogativă, filtrând trecutul și istoria orașului natal Galați prin judecata omului matur, care încearcă o reevaluare. Ca să evite riscul cantonării în clișeele și automatismele care ne ocupă mintea când vine vorba de istoria recentă, autoarea dublează și triplează personajele mama, tata, fratele, ea însăși, ca eroină a povestirii, având o variantă soft într-un personaj care circulă printre spectatori, relatând alb parcursul ei autobiografic. Un trecut nu prea îndepărtat (acțiunea începe prin 1996, când e situată copilăria), când societatea românească era încă dominată de paternul comunist la nivelul mentalităților, și nu numai, e developat și urmărit în manifestările lui cele mai ridicole. Pendulând între tonul serios și privirea critică, spectacolul vorbește de fapt despre fracturarea conștiinței și dificultatea recunoașterii adevărului. Leta Popescu se joacă periculos însă cu aceste planuri, alunecând deseori în derizoriu și caricatură, într-un proces al cărui fond dureros se cere respectat. Rămânem cu imaginea acelei vrăbii simbolice, rămasă închisă în casa copilăriei, de unde un tată ascuns acum sub o perucă și o mamă care mimează modernizarea poartă încă de grijă copiilor deveniți adulți.

 La Centrul de teatru educațional Replika rulează de curând un alt spectacol din această categorie, în tonul preocupărilor acestui teatru-independent care s-a impus în peisajul bucureștean prin multe și merituoase inițiative. El se numește „Capete înfierbântate 2020”, n-a fost în FNT, dar poate fi un argument în discuția noastră despre teatrul social. E cu trimitere la un alt episod care, sub același titlu, vorbea despre temperatura ridicată din timpul mineriadelor și e scris de Michaela Michailov și David Schwartz, care e și regizor. Spectacolul aduce în atenție problema sănătății în țara noastră, căreia anii de pandemie i-au arătat dramatic slăbiciunile. Scenele, care se succed separate de intervenții coregrafice de grup și muzică hip-hop, reproduc cu mijloace teatrale situații de viață prea de curând trăite ca să fie uitate. Acestea au fost selectate în intenția de a blama anumite comportamente și practici, care au prejudiciat, o dată în plus, imaginea corpului sanitar și a societății, în general, acuzând clasa politică incapabilă să gestioneze optim această criză. Textul păcătuiește însă printr-o anumită linearitate, nu are poate tensiunea dorită, dar e împlinit spectacular prin inventivitatea regizorului și prin valoarea interpreților. Aceștia, în frunte cu talentații Alexandru Potocean (veteran al grupului) și Oana Rusu reușesc, într-un tur de forță, să schimbe identități/personaje și să pună în același timp umărul la momentele de grup executate performant. Așa încât spectacolul de la Replika poate fi un argument în favoarea ideii unui teatru social documentar sau doar bine documentat, care reușește să facă saltul spre reprezentarea artistică pe care publicul o așteaptă. Altfel, rămânem cu știrea de la televizor, care e uneori asemenea unei întruniri de partid. //

Capete înfierbântate, 2020