Teatrul, templu de înțelepciune și/sau câmp de bătălie

Doina Papp | 05.11.2018

Câteva gânduri pe marginea Festivalului Național de Teatru, ediția a 28-a (19-29 octombrie 2018).

Pe aceeași temă

Am obosit scriind, vorbind despre lumea neprielnică muzelor de azi care-i inspiră pe cei excitați de violențele, amoralitatea și inumanul ei, dar e apăsătoare și maladiv-dezagreabilă pentru aceia care au pierdut ritmul acestui progres sau îl resping cu totul.

O panoramă cu ambiții vizionare, cum e Festivalul Național de Teatru 2018 în selecția criticului Marina Constantinescu, a încercat să ilustreze ambele opțiuni, proiectând în public un spațiu cultural de anvergură pentru teatrul nostru cel de toate serile, cum frumos titra o carte scrisă odinioară de un iubitor al lui.

Într-una dintre serile festivalului, la Teatrul Bulandra, cu ocazia mult așteptatei premiere a spectacolului Coriolanus de William Shakespeare, regizorul Alexandru Darie ne-a vorbit în preambul despre revenirea în actualitate a teatrului politic. Acel teatru serios prin care scena devine locul cel mai potrivit unde, ca și în agora antică de unde se inspiră piesa, răzbat ca un strigăt de luptă dramele unui secol alterat, în ordinea umanului, de manipulare, confuzie și agresivitate, ridicate la rang de politică de stat.

Imagine din spectacolul „Coriolanus“, în regia lui Alexandru Darie (foto: Mihaela Marin)

Dacă unii creatori apelează la clasici pentru a face teatru politic și a ne reaminti că istoria se repetă în rău dacă n-o cunoști, cum și acest Coriolanus care pune-n discuție problema rolului maselor în relație cu puterea, alții își scriu pe scenă cu foc și sânge propriile istorii dintr-o realitate uneori prea comună pentru a ne revela o semnificație majoră.

Și unii, și alții au dreptate în demersul lor. Fie că se încumetă, ca în spectacolul citat, să dezeroizeze trecutul, fie că se avântă să transforme scena într-un tribunal al poporului de dincolo și dincoace de rampă. În acest din urmă joc i-am regăsit mobilizați pe adepții teatrului independent, îndeobște tineri, pe care festivalul a pus de data asta eficient lupa într-o secțiune numită simplu și la obiect: Teatrul și societatea. Acum. Companii precum Replika, Point, Apollo 111, Reactor de creație, dar și teatre de repertoriu care au prioritar această preocupare, precum cel al Tineretului din Piatra Neamț, Odeon, Naționalul clujean, și-au prezentat cele mai noi producții în care au predominat teme legate în mod special de destinul tinerei generații, de ideile împărtășite în familie și în societate la acest început de secol cu valorile în criză și speranțele împuținate. Mamă, mi-am pierdut mâna! de Maria Kontorovici, regia Alexandru Mâzgăreanu, În umbra marelui plan, text și regie Catinca Drăgănescu, Bun de export de Alexandru Tocilescu sau În numele tatălui de Elena Vlădăreanu, regia Robert Bălan, sunt câteva dintre spectacolele alese să ilustreze această preocupare pentru care scopul e mai important uneori decât mijloacele sau performanța teatrală.

Pe de altă parte, regizori vestiți prin nonconformismul lor atitudinal în relație cu lumea, dar și cu propria meserie, ca Radu Afrim, și-au reiterat cinismul răvășitor, ironia și dezgustul față de comportamente sociale incompatibile cu concepția artistului despre societatea în care concepte precum viață și moarte, dragoste și sexualitate își pierd sensul adevărat. Cele patru titluri prezente în festival - Rabenthal (Teatrul „Csiky Gergely“ Timișoara), Beție (Teatrul Național Tg. Mureș, Compania „Tompa Miklós“), Despre oameni și cartofi (Sfântu Gheorghe, Compania „Andrei Mureșanu“), Wolfgang (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț) - au fost mai mult decât suficiente pentru reconfirmarea originalității conceptului său teatral într-o ebuliție adesea deconcertantă.

Dintre maeștrii stăpâni pe instrumentele teatrului de artă care ne cheamă filozofic să contemplăm și să participăm la un fel de gâlceavă a înțeleptului cu lumea se detașează modelul solid Victor Ioan Frunză. Hamlet-ul său de la Teatrul Metropolis e un exemplu de dezbatere lucidă, morală și intelectuală prin care actori stăpâni pe acest exercițiu transformă cunoscuta poveste despre vinovăție și răspundere morală într-o incandescentă dispută de idei. E tocmai ce lipsește societății noastre de astăzi, cantonată în bătălii joase, viscerale, fără capacitatea și voința de a le depăși. Iar teatrul, care-i opune un alt mod de abordare, bazat pe argumente raționale, împlinește nu doar o misiune socială, ci și, mai ales, una culturală și educativă. Atunci când o face. Surprinde însă în acest sens faptul că cei care-și propun principial această preocupare evită să vorbească despre rolul formator, educativ al culturii, respectiv, al teatrului. Fug de cuvinte. Probabil o reminiscență a trecutului când, vorbind despre educație, instituțiile chemate să o facă trebuia să răspundă cerințelor propagandei.

Mai direct sau implicit, teatrul își asumă, așadar, obligațiile ce decurg din însăși esența lui socială. Și, nici chiar într-o aparentă evaziune într-o lume pastorală, precum cea imaginată de Vlad Massaci pentru Disputa de Marivaux, cu ajutorul unui fundal sugerat parcă Iulianei Vâlsan de clasicul Nicolas Poussin, nu scăpăm de realitate, fiindcă subiectul însuși cu trimiteri la tema identității sexuale n-a fost ales la întâmplare în spectacolul realizat în colaborare de Teatrul din Arad cu Nottara-ul bucureștean.

Dacă noi, pe aici, pe malurile Dâmboviței, părem a redeveni atașați de scopurile reformulate în libertate ale teatrului politic și social, prin alte țări însă există mult mai multe preocupări pentru înnoirea artei teatrale în ordinea esteticului.

Cel puțin asta pare a ne spune selecția, excepțională de altfel, de la capitolul spectacole străine prezentată de Marina Constantinescu în acest festival; permițându-ne să observăm interesul acut arătat în prezent mijloacelor moderne de expresie, care schimbă uneori fundamental înfățișarea spectacolului teatral. Tehnologia modernă impune repoziționarea regizorului și a actorului față de noile realități audiovizuale, ca și față de modul de regândire și reevaluare a corpului uman proprie dansului contemporan. Ideile strâmbe despre o anume concurență între specificul teatrului ca artă vie întreținută de prezența actorului și tehnicile moderne proprii filmului sau artei multimedia, care i-ar submina, chipurile, autoritatea, sunt contrazise de reușitele unor spectacolele care ne-au demonstrat că se poate găsi măsura exactă a lucrurilor. Mai mult de atât, că, reconsiderându-și mijloacele la nivelul acestor noi solicitări, actorul se poate valorifica mult mai bine la altă scară a emoției și comunicării, proprie lumii de azi.

S-a văzut asta într-un spectacol deosebit precum Miss Julie după Strindberg, în regia Katiei Mitchell și interpretarea actorilor de la Schaubühne - Berlin, unde, pe lângă o interesantă schimbare a unghiului de analiză a piesei focusat acum pe servitoarea Kristin, s-a purces la o tratare filmică, în detaliu, a cazului psihanalizat de autor. Prin pădurea de stative și camere video din scenă manevrate de actorii înșiși, spectatorul e călăuzit spre secretul personajelor din unghiurile cele mai neașteptate permise de amplasarea în planuri succesive a decorului și de instrumentele tehnicii moderne. Rătăcirea aceasta îi dă libertatea să reevalueze relațiile dintre personaje, descoperind treptat trăirile acestora cu o altfel de emoție. Captivat de această invitație de a reconstitui odată cu actorii povestea castității Domnișoarei Julia, ispitită de masculinitatea majordomului Jean iubit în taină de Kristin, acesta va deveni parte a spectacolului, cu părerile, cu concluziile sale cu tot.

La același teatru berlinez condus cu deschidere de regizorul Thomas Ostermeier s-a produs în colaborare cu Compania „Complicité“ a regizorului și artistului multimedia Simon McBurney și spectacolul Inimi zbuciumate de Ștefan Zweig prezentat în festival. Fără frică de cuvânt în redarea unei partituri în proză, reușind o îmbinare perfectă între vorbă și arsenalul multimedia, la care s-a apelat ingenios demontând convențiile și iluzia scenică, printr-un joc al actorilor impecabil, spectacolul ne-a relatat cu rigoare întâmplările din cunoscutul roman despre ofițerul austriac căzut sub blestemul iubirii unei infirme, căreia-i pune punct atacul de la Sarajevo, cu dramele care au urmat. Precizia tipic nemțească, acuratețea și atenția acordată comunicării clare și distincte au fost atuurile de necontestat ale reprezentației, alături de miza lui intelectuală înaltă. Dacă n-ar fi fost obligat să citească în supratitrare traducerea din limba germană a textului etalat din abundență, spectatorul român ar fi avut cu siguranță revelații mult mai consistente ale acestui mod nou de abordare a spectacolului teatral, care își dezvăluie în acest fel posibilități performative nebănuite.

Imagine din spectacolul „Moeder“ al Companiei „Peeping Tom“ din Belgia (foto: Danilo Moroni)

O adevărată încântare a produs și spectacolul de teatru-dans Moeder al Companiei „Peeping Tom“ din Belgia în coregrafia Gabrielei Carrizo, parte a unei trilogii în curs de elaborare (producția e din 2017). O demonstrație inteligentă, rafinată, plină de umor a modului în care un scenariu inspirat plus o echipă de actori-dansatori de mare virtuozitate pot spune cu degajare atât de multe despre fața nevăzută a lumii din preajma noastră. (Aici, despre personalul dintr-un muzeu și vizitatorii care se confruntă privind exponatele, cu poveștile din spatele lor și cu propriile frustrări.)

Gândit ca un program cultural complex, FNT - 2018 a inclus pe lângă spectacole activități legate de cartea de teatru, film, practică scenică, expoziții. Câteva întâlniri memorabile au fost menite să celebreze personalități simbolice pentru teatrul românesc contemporan. În ordinea acestor preocupări, regizoarea Cătălina Buzoianu, căreia i-a fost dedicat de altfel festivalul din acest an, a fost în mijlocul admiratorilor cu prilejul evocării unei strălucite cariere care a marcat prin har și originalitate evoluția teatrului românesc.

Nu știm dacă s-a renunțat la gândul de a conferi statut instituțional Festivalului Național de Teatru, ca proiect al UNITER, dar constatăm cu satisfacție profesională că el funcționează ca atare.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22