Pe aceeași temă
Apariția în limba română a unui volum precum De ce eșuează națiunile? poate contribui, pe lângă interesul intrinsec al lucrării, și la o necesară schimbare de percepție asupra cărţii de economie.
Cartea de economie nu are o tradiție editorială în România. Cu rare excepții, atunci când diverse edituri, fie generaliste, fie mai specializate, publică volume de economie, în realitate este vorba mai degrabă de culegeri didactice sau de cărți din discipline economice auxiliare, precum contabilitate, management și marketing, la care se adaugă o întreagă gamă de lucrări autobiografice sau motivaționale scrise de diverși „guru“ într-ale succesului în afaceri și personalități antreprenoriale ale momentului. De fapt, întreaga disciplină suferă în România – la fel ca multe alte științe sociale, dar poate în mai mare măsură – de o lungă istorie, marcată, mai întâi, de o anumită imaturitate și precaritate instituțională în perioada cheie în plan internațional de coagulare, omologare și consolidare academică; iar, mai apoi, de mari deformări politice și uzuri ideologice, care fac ca știința economică să fie percepută chiar și astăzi, inclusiv de publicul cultivat, ca un obiect de studiu obscur, neinteresant, ultratehnicist, chiar venal și – în mod paradoxal – mai degrabă irelevant pentru înțelegerea societății, pline totuși de dezbateri cu caracter economic, în care trăim. În aceste condiții, apariția în limba română a unei cărți precum De ce eșuează națiunile? – având ca autori un economist en titre, Daron Acemoğlu, și un politist en titre, James L. Robinson – poate contribui, pe lângă interesul intrinsec al lucrării, și la o necesară schimbare de percepție.
Deși cât se poate de mainstream, cartea celor doi autori americani ilustrează un curent relativ nou și interdisciplinar în știința economică contemporană, intitulat economie instituțională, care a apărut în parte din mai vechile subdiscipline universitare istorie economică și economie comparată și care a obținut consacrarea începând cu anii 1980, influențând în mod deosebit subdisciplina economia dezvoltării, preocupată de studiul economiilor din țările sărace și foste coloniale ale „lumii a treia“, dar și studiile de tranzitologie privind fostele țări comuniste din „lumea a doua“ către economia de piață. Extrem de versatilă și de polimorfă, economia instituțională se caracterizează, în esență, prin îmbinarea, aprofundarea și valorificarea sistematică a trei filoane de gândire din interiorul științei economice: 1) o serie de idei recuperate din opera economiștilor clasici privind rolul proprietății private, al dispersării puterii politice și al concurenței în generarea prosperității; 2) teoria marginalistă neoclasică a prețurilor, care permite modelarea comportamentului uman pe baza ipotezei actorului rațional, transformând într-un fel economial dintr-o disciplină de studiu a prosperității materiale într-o metodologie generală a studiului societății prin aplicarea creativă a acesteia la o serie întreagă de situații și condiții; 3) teoria jocurilor sau teoria interacțiunii strategice a actorilor raționali, care extinde încă și mai mult aria de aplicare a ipotezei homo economicus formalizată de economiștii neoclasici și mărește capacitatea de modelare matematică a acesteia, chiar și la situații în care noțiunea obișnuită de preț de la care plecase teoria marginalistă este inexistentă. Acest triplu corpus teoretic de gândire economică – clasic, neoclasic și teoria jocurilor – este utilizat sintetic în cadrul curentului economie instituțională (și al subcurentelor sale!) pentru a analiza o varietate de probleme și tematici rezervate îndeobște celorlalte științe sociale – sociologie, antropologie, științe politice, istorie, chiar drept –, de unde și reputația, când apologetică, când disprețuitoare, de imperialism metodologic, pe care și-a câștigat-o economia în deceniile din urmă, în raport cu alte discipline sociale, nu tocmai lipsite de ambiții imperiale proprii.
Cartea lui Daron Acemoğlu și James L. Robinson se vrea un summum al economiei instituționale așa cum este aceasta predată azi, cu precădere în SUA, și se prezintă sub forma unei istorii a umanității din neolitic și până în prezent, în care capitolele despre economia sovietică alternează cu cele despre economia postcolonială a Republicii Democratice Congo; cele despre revoluția industrială în Anglia cu cele despre civilizația mayașă din Mesoamerica; în sfârșit, cele despre civilizațiile neolitice ale Orientului Apropiat cu cele despre Franța monarhiei absolute ș.a.m.d. Este o carte destinată publicului larg interesat de economie - neofiți și experți deopotrivă -, care se citește ușor, fiind lipsită de șiruri infinitezimale de ecuații cu derivate și integrale, mulți exponenți de putere și linii de raport care ilustrează de regulă lucrările economiștilor, ba este chiar lipsită de grafice și tabele informative, singurele reprezentări criptice fiind o serie de hărți, dar ea este bazată pe cercetări teoretice, empirice și istorice amănunțite în domeniu. Deși niciun capitol, luat în parte, nu va reuși probabil să mulțumească istoricul ori antropologul specialist, mai ales când se anunță declinul Veneției încă de la sfârșitul secolului XIII, de exemplu, cititorul se va lăsa convins la sfârșitul lecturii de ideea – fără doar și poate justă în bună măsură, chiar patentă uneori – că „instituțiile și istoria contează“, ca să calchiem sloganul acestui curent de gândire economică, mai mult decât diferențele etno-religioase și geografia în ce privește bunăstarea unei națiuni. Bineînțeles, instituțiile însemnând aici mai puțin o anumită organizare juridică sau culturală, din moment ce există oficial un președinte și o primărie cu caracteristici similare atât în Nogales, Arizona, cât și peste Rio Grande, în Nogales, Sonora, cât un model logico-economic de organizare socială.
Câteva „fapte stilizate“, ca să utilizăm jargonul frecvent al economistului instituțional pentru niște măsurători statistice, observații sau inferențe empirice, de mai mică și de mai mare anvergură, alcătuiesc coloana vertebrală a cărții și esența narațiunii sale despre importanța instituțiilor în crearea sau distrugerea prosperității unei națiuni. Estul și Vestul Europei se aflau, de pildă, la niveluri similare de prosperitate la sfârșitul Evului Mediu, ba primul era poate chiar mai prosper, însă Marea Ciumă din secolul al XIV-lea – un moment sau o perioadă critică ori crucială, conform terminologiei dezvoltate de economiștii instituționali – produce un număr mai mare de victime în rândul populației din partea occidentală a continentului, forțând o reamenajare a raporturilor dintre grupurile de putere din societate, care are drept consecință pe termen lung emanciparea țărănimii de relațiile stringente de vasalitate. Această mică diferență inițială – altă sintagmă cu o mare valoare terminologică în această literatură – a avut un efect cumulativ în timp, astfel că, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, societățile din Occidentul Europei ajung să fie mult mai prospere decât cele din Orientul Europei, ba acestea din urmă suferă chiar un regres instituțional, odată cu creșterea puterii senioriale și sporirea aservirii țărănimii, fenomen cunoscut de istorici sub numele de „a doua robie“. Un proces similar de mici diferențe inițiale vizând concentrarea puterii la nivelul instituțiilor politice, de asemenea apărute într-o perioadă sau conjunctură critică, va duce, spre sfârșitul secolului al XVI-lea în cazul monarhiilor centralizate atlantice, la traiectorii foarte diferite de dezvoltare între Spania, Franța și Anglia, cea din urmă fiind singura țară care va deveni în secolul al XVIII-lea patria „revoluției industriale“ tocmai datorită superiorității sale instituționale. În sfârșit, o divergență a traiectoriilor de dezvoltare are loc, curând după colonizare, și în achizițiile teritoriale europene din America, bogatele posesiuni spaniole caracterizându-se prin instalarea unor instituții economice extractive care prezintă o dependență de cale, în raport cu instituțiile aztece și incașe anterioare, în timp ce mai săracele posesiuni engleze se caracterizează prin consolidarea rapidă a unor instituții economice inclusive.
Instituțiile, în sensul dat de economiști, sunt un set de reguli – formale sau informale, explicite sau implicite, codificate sau necodificate – care constrâng și modulează comportamentul economic rațional al indivizilor umani dintr-un anumit ansamblu social, care poate fi o familie, un sat, o regiune sau, în sfârșit, o unitate politică de mari dimensiuni, precum o națiune. Caracteristicile cultural-etnografice sau politico-juridice ale unui set sau altul de instituții nu prezintă realmente un mare interes pentru economiști, decât în măsura în care ele pot clarifica acest set subiacent de reguli abstracte relevante pentru a evalua eficiența lor economică, definită conform axiomelor neoclasice ale bunăstării. Cu alte cuvinte, o instituție, în analiza economică, nu înseamnă altceva decât o formulă alocativă – atât statică, cât și dinamică – a surplusului economic dintr-o comunitate, una mai elaborată analitic, desigur, dar nu foarte diferită conceptual de cea obținută într-un model microeconomic tradițional, marshallian sau walrassian. Cum ipoteza comportamentului economic maximizator e aplicată simetric atât spațiului politic, cât și celui economic propriu-zis, cel mai de jos prag al eficienței instituționale presupune ieșirea din starea nesigură de anarhie a unei comunități umane și centralizarea „banditismului“ la nivel politic, în timp ce instituțiile cele mai eficiente sunt cele care distribuie cât mai larg puterea politică între grupurile de interese dintr-o societate (prevenind abuzul asupra proprietății indivizilor și concentrarea extragerii de rente neproductive) și care facilitează în același timp, în cea mai mare măsură, activitatea antreprenorială (permițând schimbul liber, prețuri de piață, inovația și acumularea de capital). Combinația aceasta fericită – și foarte englezească! – între pluralism la nivel politic și capitalism la nivel economic e generată de o analiză dinamică sau, pe termen lung, a eficienței instituționale, căci, pe termen scurt, o combinație între autoritarism politic și capitalism se poate dovedi în anumite condiții relativ mai eficientă, deși nu durabilă (cam aceasta e, de altfel, și explicația instituționalistă oferită pentru cazul extrem al eșecului economiilor planificate comuniste). În sfârșit, istoria nu intervine realmente ca explicație în procesul de creație instituțională prezentat de Acemoğlu și Robinson decât sub forma conjuncturilor critice nondeterministe, care trasează traiectorii diferite de dezvoltare pentru niște seturi instituționale, totuși, în bună măsură exogene sau predefinite.
O notă de traductologie în chip de concluzie: așa cum au observat deja și lingviști autohtoni precum Teodora Ghivirigă, terminologia economică românească se caracterizează printr-o mare instabilitate, în parte ca urmare a împrumuturilor și calcurilor succesive sau simultane făcute prin contactul cu alte spații culturale care au avut loc de-a lungul timpului, în parte din cauza perioadelor de îngheț ori stagnare intelectuală internă și a uzului impropriu al termenilor. Din acest motiv, cuvântul „stimulent“ este o alegere neinspirată pentru traducerea în limba română a englezescului „incentive“, care descrie un fenomen microeconomic, deoarece se creează o confuzie cu termenul „stimulus“, care descrie un fenomen macroeconomic (ba chiar o triplă confuzie, dacă ținem cont de faptul că politicianul și chiar economistul român s-a obișnuit să desemneze prin cuvântul „stimulent“ subvenția sa preferată!), traducerea echivalentă mult mai corectă fiind în acest caz vocabula „incitativ“.