Pe aceeași temă
Remarcabilă este consecvența constructivă cu care diversele instituții de cultură poloneze promovează spiritualitatea polonă în lume, dar și în România. Probabil că am avea ceva de învățat în acest sens, mai ales având în vedere istoria recentă a ICR, o instituție intrată aparent iremediabil într-un con de umbră de ani buni. Mărturia lui Gustaw Herling Grudziński1 despre experiența trăită în gulagul sovietic este printre primele apărute în spațiul occidental, în care se zugrăvesc ororile și tragediile zek-ilor, cu un deceniu și jumătate înaintea lui Soljenițîn, chiar dacă ea nu a suscitat unda de șoc pe care a produs-o O zi din viața lui Ivan Denisovici. Portretele și experiențele zugrăvite cu mult talent literar de către Gustaw Herling Grudziński nu sunt cu nimic mai prejos decât mărturiile clasicilor genului memorialistic din gulagul sovietic, cel mai mult aducând cu povestirile lui Varlam Șalamov.
Gustav Herling Grudziński a fugit din zona ocupată de Germania nazistă, activând în rezistența anticomunistă din Polonia Orientală, fiind cofondator al grupului de rezistență Polska Ludowa Akcja Niepodległościowa (PLAN) din Varșovia, curierul organizației pentru zona Lvovului, fiind prins de NKVD în anul 1940, pe când trecea granița. În memoriile sale nu face absolut nicio referire la acest episod, singura explicație oferită cititorului pentru a-l face să înțeleagă de ce a ajuns în gulagul sovietic ar fi fost dorința lui de a trece frontiera dintre URSS și Lituania, care era satelizată și nu contopită în URSS, pentru a se alătura forțelor poloneze din Occident, care continuau lupta împotriva forțelor naziste. Anchetat în închisoarea din Vitebsk, unde a împărțit o celulă cu alți 200 de arestați, a întâlnit aici o faună umană bogată (nu puteau lipsi brezprizorni, adolescenții orfani delincvenți). În urma unui proces expeditiv, a primit o pedeapsă destul de blândă, de numai cinci ani de gulag, pentru trecerea ilegală a frontierei sovieto-lituaniene. La interogatoriu afirmă că dorea să părăsească Polonia pentru a continua lupta împotriva germanilor. La care anchetatorul, după ce l-a pocnit, i-a comunicat faptul că sovieticii erau aliați cu naziștii. Din închisoarea orașului Vitebsk a fost transferat la Leningrad. Din greșeală, Herling Grudziński a fost introdus câteva clipe în „închisoarea” Inturist din Leningrad, o închisoare-model, destinată vizitelor tovarășilor de drum din Occident, care trebuiau convinși de superioritatea sistemului sovietic. Herling Grudziński descrie siderat paturile cu saltele și lenjerie, bibliotecile, sălile de mese, dar și pe așa-zișii prizonieri, care erau probabil cadre ale NKVD, rotofei și veseli.
Detenția și-a petrecut-o în lagărul de la Iarcevo, înființat după modelul clasic din gulag: în 1937, șase sute de deținuți au fost abandonați în mijlocul imensei păduri, fiind obligați să-și ridice propria închisoare, zidurile care urmau să-i oprime și în interiorul cărora urmau să și moară, îndurând un ger de -40 de grade, cu rații de 300 de grame de pâine pe zi, muncind și câte 12 ore. Anul următor, cum noi convoaie cu deținuți nu încetau să sosească, cei de drept comun au preluat dominația nocturnă a lagărului. Abia în 1940, NKVD a avut puterea de a prelua controlul lagărului, lăsându-le delincvenților doar privilegiul animalic de a vâna orice femeie deținută, proaspăt sosită și care prezenta interes fizic.2
Tragic pentru deținuții din gulag, în afara sistemului inuman care le exploata forța de muncă, adică vitalitatea, cât mai intens și cât mai mult timp, era faptul că, spre deosebire de sistemele penitenciare normale, din statele așa-zis capitaliste, nu exista certitudinea că durata pedepsei primite era cea stabilită de instanță. „Niciunul din deținuții sovietici nu putea să știe în mod sigur când își va termina condamnarea pentru că știa din proprie experiență mii de cazuri în care condamnarea a fost prelungită cu încă zece ani dintr-o singură trăsătură de condei (...) Cu cât vorbești mai puțin de momentul eliberării, cu cât îți pui mai puțin speranțe că peste o vreme tot iadul acela se va termina, cu atât ar părea mai plauzibil faptul că de data asta totul se va petrece așa cum trebuie. A-ți pune prea multe speranțe era ceva care putea aduce după sine ghinionul îngrozitor ca acestea să nu se îndeplinească”.
Combinația mortală în gulag era cea dintre o muncă foarte dură, care se contabiliza în celebra normă, o climă foarte aspră și o pseudo-alimentație. „Omul flămând nu stă să filosofeze, ci e gata să facă orice pentru a căpăta o lingură de fiertură în plus. De aceea, fascinația normei nu era doar privilegiul oamenilor liberi care au stabilit-o, ci și imperativul elementar al instinctului de supraviețuire al deținuților, care aveau datoria să realizeze această normă.”
Herling Grudziński dedică un capitol special condițiilor de viață în lagăr după izbucnirea războiului între URSS și forțele Axei. În primul rând, condițiile de viață pentru deținuți și mai ales pentru cei străini, ca să nu mai vorbim despre cei de origini germane, s-au înrăutățit mult. Sistemul, care oricum îi azvârlise în arhipelagul gulag, dorea să scape de ei! Chiar dacă niciun deținut nu avea curajul să o pronunțe, toți se gândeau la un singur lucru: „Vin!”. Gardienii se gândeau doar cum le va afecta viața noua situație delicată, având temerea, cât se poate de realistă, a unei reduceri a efectivelor și a trimiterii pe front. Însă spre uluiala deținuților, nu numai că paza nu a fost subțiată, ci a fost întărită cu un pluton de tineri soldați ai NKVD.3
Dacă, pentru marea majoritate a deținuților, războiul reprezenta doar un eveniment care se răsfrângea indirect asupra lor, pentru deținuții polonezi a părut și a fost o adevărată și complet neașteptată salvare din gulag, căci foștii dușmani de moarte s-au regăsit în postura de a fi aliați, Guvernul în exil polonez de la Londra (cel care tranzitase în septembrie 1939 România și ca urmare a invadării Poloniei Orientale de către Armata Roșie) semnând un acord cu ambasadorul sovietic la Londra, prin care deținuții polonezi din gulag puteau pleca spre vest, pentru a lupta împotriva inamicului comun – Germania nazistă. Herling Grudziński, aflat la marginea puterilor fizice, atins de scorbut, disperat, pentru că părea a fi uitat de mașinăria birocratică stalinistă, alături de alți șase-șapte polonezi, a recurs la greva foamei, o formă de protest extrem, refuzând să iasă la muncă, ceea ce reprezenta o infracțiune foarte gravă în gulagul sovietic. A fost aruncat într-o celulă din izolatorul lagărului Iarcevo, unde și-a continuat greva foamei pentru alte nouă zile. Însă administrația lagărului le-a permis greviștilor să semnaleze reprezentantului Guvernului de la Londra, staționat la Kuibîșev, greaua situație în care se aflau. O adevărată favoare. După greva foamei, autorul a fost trimis la morgă. Unde nu ajungeau neapărat deținuții morți, cum am putea crede, ci și cei care urmau să moară, căci a fi trimis în acel loc reprezenta aproape o sentință definitivă de condamnare la moarte, întrucât foarte puțini din cei care ajungeau la morgă, chiar profitând de faptul că nu mai erau obligați să muncească, se înzdrăveneau. Doctorii lagărului îi sortau pe cei din morgă în cei incurabili (atinși mai ales de scorbut și pelagră) și care nu aveau nicio șansă, putând doar să aștepte în liniște sfârșitul inevitabil, și cei doar slăbiți care puteau fi recuperați pentru producție, primind în acest sens un polonic de supă în plus și eventual o pastă din legume crude. Intrând în morgă, autorul are sentimentul că intră într-o colonie de leproși. Muribunzii erau terorizați și de un alt aspect decât cel al iminenței morții: anonimatul ei. La 19 ianuarie 1942, în sfârșit a primit certificatul de eliberare din lagăr. În căutarea locului din imensa Uniune Sovietică unde se forma armata polonezilor eliberați, Herling a luat trenul din stația Iarcevo către Vologda, având în vedere că Leningradul era încercuit de germani și finlandezi. În orașul Vologda, remarcă ravagiile pe care le producea războiul asupra unei populații și așa pauperizate de regimul stalinist. În Vologda se odihneau trupele vlăguite, aduse de pe front, având șansa să fure, să violeze, impenitent. Ajungând la Sverdlovsk4, în Urali, nimeni nu auzise de o asemenea ciudățenie precum „armata poloneză”! Din întâmplare, s-a întâlnit cu un ofițer polonez care-l îndeamnă să meargă în Celiabinsk. Acolo se formau detașamente pentru a fi trimise în Kazahstan, unde se organiza o nouă divizie a polonezilor liberi. Un nesperat pașaport spre libertate. În februarie 1942, a fost încadrat în Regimentul 10 artilerie ușoară, iar la 26 martie 1942, Divizia 10 poloneză, formată mai ales din foști deținuți polonezi din gulag, a părăsit repede Kazahstanul, fiind îmbarcată pe două nave pe Marea Caspică, debarcând în Persia la 2 aprilie 1942, părăsind astfel țara „unde este posibil să încetezi să mai crezi în om și în sensul luptei pentru a-i îmbunătăți soarta pe acest pământ”. Gustaw Herling Grudziński a luat parte la campania Aliaților occidentali din Italia, luptând inclusiv la Monte Cassino, fiind decorat cu cea mai înaltă medalie militară poloneză, Virtuti Militari. După terminarea războiului, asemenea altor zeci de mii de polonezi din Armata liberă a lui Anders, a rămas în Occident, stabilindu-se în Italia, inițial la Roma, unde a început să scrie pentru ziarele emigrației poloneze. A mai trăit alte scurte perioade la Londra și la München, unde a colaborat la Radio Europa Liberă, înainte de a reveni în Italia și a se stabili la Napoli. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori polonezi ai secolului trecut. S-a stins din viață în anul 2000, la Napoli. //
1. În limba engleză volumul se numea A World apart - 1951. În română a apărut sub titlul Negură deasupra lumii, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, traducere realizată de Vasile Moga.
2. În principiu, în gulag nu exista femeie care să nu prezinte interes sexual, indiferent de vârstă.
3. După cum scrie și Simon Sebag Montefiore, Beria se certa cu Jukov și ceilalți comandanți militari pentru că nu accepta ca diviziile NKVD să fie trimise direct pe front, ele stând în spatele lui și al Armatei Roșii anume pentru „a întări moralul” acesteia, adică a-i lichida sau trimite în gulag pe toți cei care fugeau din calea inamicului. Stalin l-a susținut pe Beria. Aceasta este una din diferențele dintre trupele NKVD și cele SS, divizii de temut care au fost trimise în prima linie de Hitler și în disperare de cauză.
4. Fostul și actualul oraș Ekaterinburg, unde a și fost asasinată familia țaristă în 1918.
Editura Casa Cărții de Știință, București, 2020, 342 pagini
