Pe aceeași temă
În continuare cel mai amplu, variat şi impunător festival de film de la noi, TIFF-ul 2009 s-a remarcat printr-o competiţie eterogenă dominată fără drept de apel de noul film al lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, şi mai multe filme româneşti memorabile. Plus şocurile de rigoare.
Să începem, însă, cu principala secţiune – competiţia. Două poveşti de cuplu / dragoste neconvenţionale şi extrem de intense, una din Turcia, plasată pe fundalul Irakului în ruine – My Marlon and Brando (r. Husein Karabey) şi văzută deja la Salonicul de anul trecut – şi una venită din Germania, Ale Anderen de Maren Ade, premiată deja la Berlin cu Ursul de Argint pentru cea mai bună actriţă (Birgit Minichmayr) şi Marele Premiu al Juriului. O producţie emoţionantă franco-afgană, Kabuli Kid, a debutantului Barmak Akram a luat, meritat, Premiul de regie, în timp ce acela de interpretare s-a dus spre întreaga distribuţie a mexicanului La Nana (Sebastián Silva, 2009), claustrantă dramă psihotică ce cartografiază degringolada unei femei insuportabil de singure şi posesive şi relaţia degradată cu familia a cărei „fată în casă“ este. Pe lângă trăsnăi simpatice pe gustul publicului (premiatul Machan, J’irai dormir à Hollywood) şi autoinvestigaţii mortifiant-depresiv-hilare (A Complete History of My Sexual Failures), a mai fost câştigătorul Marelui Premiu, Nord (Rune Denstad Langlo), istorie uşurică, hazoasă şi însufleţită tot despre izolare şi posibilitatea interacţiunilor într-o lume tot mai alienată; nu e un film prost, dar în ultimii ani tot vin din acea zonă de lume (nordul Europei) producţii cu aproximativ aceleaşi teme şi chiar poante.
Ceea ce face cu atât mai bizară împărţirea trofeului între finalmente banala realizare a norvegianului Langlo şi cel de-al doilea film al lui Corneliu Porumboiu. Proaspăt întors de la Cannes cu Premiul special al juriului, Un Certain Regard, şi Premiul criticii (FIPRESCI), Poliţist, adjectiv duce câţiva paşi mai departe (şi în profunzime) tendinţa minimalistă care a dominat filmele autohtone semnificative din ultimii ani (de pe la Marfa şi banii a lui Cristi Puiu încoace), conturând pe un schelet de policier (anchetă, urmăriri în timp real şi fără vreunul dintre trucurile obişnuite genului) o veritabilă tragedie contemporană a lumii alienate şi tot mai certate cu morala şi bunul simţ în care trăim; sfârşită într-un moment devastator emoţional de maieutică în toată regula pe marginea legii, moralei şi conştiinţei care te poate înlemni în scaun; prilej, totodată, pentru un recital actoricesc de la Vlad Ivanov (în răspăr faţă de performanţele efasate, dar fără cusur ale restului distribuţiei, în frunte cu Dragoş Bucur).
După short-uri de şcoală în hâtrul stil moldovenesc (Pe aripile vinului, Călătorie la oraş), un mediu-metraj ceva mai melancolic-oniric (Visul lui Liviu, 2004) şi un debut extraordinar (A fost sau n-a fost?, 2006), Porumboiu pare absolut incapabil să facă un film prost sau măcar banal/oarecare. Pe lângă dilemele cu care te lasă să-ţi baţi capul îndelung postvizionare, e memorabil modul în care tânărul regizor alege să-şi construiască istoria: o lentoare apăsată, care îţi urmăreşte îndeaproape şi extrem de atent gesturile zilnice şi monotone care compun munca de poliţist – de la urmărirea practic în timp real pe nu ştiu câte străzi ce deschide filmul la momentele în care poliţistul „dilematic“ interpretat de Bucur fumează câte o ţigară în clipele „moarte“ ale filajului sau aşteaptă pur şi simplu. Unii au strâmbat din nas, zicând că e prea mult/prea lung, dar îmi pare că exact minuţia şi adâncirea aceasta a realismului duc la acumularea empatică ce face momentul final cu atât mai poignant şi înfiorător.
Trebuie amintite măcar tuşantele documentare semnate de George Dăscălescu, Constantin şi Elena (pe drept premiata pentru debut poveste a bunicilor regizorilor) şi, respectiv, Claudiu Mitcu, Australia, ce urmăreşte echipa de homeleşi fotbalişti a României de pe străzile şi/sau ruinele abandonate pe unde hălăduiesc băieţii până la Campionatul Mondial de profil de la antipozi, radiografiind fără fasoane (ca şi filmul lui Dăscălescu) vieţi pe lângă care trecem adesea cu nepăsare, neînchipuindu-ne că ar exista ceva demn de luat în seamă acolo.
În încheiere, ar mai trebui spuse câteva cuvinte despre filmul-şoc al ediţiei, care n-a fost precum anunţau promo-urile delicatul Shirin al lui Abbas Kiarostami, ci scandalul cannez semnat (renom oblige) Lars Von Trier, Anticrist. O distribuţie impecabil aleasă – Willem Dafoe exact aşa neliniştitor şi potenţial malefic cum îl tot ştim şi, mai ales, o Charlotte Gainsbourg răvăşitoare care se deşiră fără vreo urmă de reţinere pe ecran şi ar fi meritat mai curând decât Premiul de interpretare feminină de la Cannes 2009 unul de martiraj. Căci, în Antichrist, Von Trier îşi urmăreşte mai departe, ca niciodată, obsesia cu tortura femeii şi reuşeşte ceva ce până la jumătate s-ar putea cu brio califica drept horror psihologic inteligent/intelectual, anihilat însă complet de „mesajul“ debil/misogin reductibil la ideea (gynocide, vorba unuia dintre capitolele în care e împărţită povestea) că sexul (feminin, desigur) e sursa tuturor relelor din univers. Ceea ce nu mai merită, cred, vreun comentariu... //
