Pe aceeași temă
Între nostalgii sovietice și bergmaniene, triunghiul regional cu ungurii și bulgarii, ultimul Urs de Aur (carpatin) și destulă vorbă spaniolă, (neașteptat de) multele filme israeliene nu puteau trece neobservate la TIFF 2018. Mai ales că oștenii din Țahal au făcut o demonstrație de forță chiar în fața gloriosului Matia Corvinul, sub stelele din buricul târgului. Nu chiar una de război epic, ci doar de plicticoasă gardă în deșert, dar nu mai puțin dramatică – în Foxtrot al lui Samuel Maoz. Doliul părinților pentru tinerii recruți a intrat deja în cotidianul israelian. Drept urmare, litaniile instituționale s-au ritualizat: prim-ajutor de specialitate odată cu anunțul decesului – sedative injectabile, sfaturi de hidratare periodică etc. –, asistență telefonică permanentă, program funerar standard. Ce-i drept, uneori se comit și erori, birocratic inevitabile. De pildă, mai greșești familia mortului, preț de-o omonimie. Dar poate fi doar o (foarte) scurtă amânare – doliul rămâne în preajmă, mai real decât viața. Cu nevroze de război (permanent) cu tot, cu atât mai insidioase, cu cât aparența e de pace și prosperitate. La nevoie, furiile le poate deconta câinele familiei, cu hemoragii interne de la atâtea incontrolabile șuturi în coaste. Rănile ce nu se văd se uită și mai greu. Între timp, la bariera din deșert, prea tinerii oșteni își fac datoria față de țară. Chiar dacă baraca de campanie stă să se surpe de-atâta ploaie, iar de conservele de carne s-au săturat peste măsură. Supraviețuiesc cu câte un nou dans al săbiilor ori cu povești exemplare – de pildă, Biblia seculară a familiei dată la schimb pentru o revistă pornografică, în prag de adolescență. Dar nici umorul de-o juvenilă candoare nu poate conjura tragismul concentrat al postului de control. Negustori de jucării – pentru copilării furate –, doamne în rochii de gală scoase-n ploaie, tinere bune de-un flirt sfârșit într-un masacru, preț de-o doză de băutură luată drept grenadă. Și cum greșeala trebuie ștearsă grabnic, se ocupă buldozerul de tot, îngropând fără urme victimele, cu mașină cu tot. Ca și cum n-ar fi trecut niciodată pe-acolo. Au rămas doar în memoria fragmentară a caietului de desen al unuia dintre străjeri – lacrimile sale uscate, mai exact. Mort la scurt timp și el, nu în luptă, ci pentru a evita o cămilă – singurul trecător (pe sub barieră) de nesuspectat.
Dar, pentru a înțelege unde a dus militarizarea cronică a societății israeliene, trebuie revăzut filmul lui Assi Dayan de acum mai bine de un sfert de secol, Viața văzută de Agfa. O parabolă cu iz profetic – între timp, idealurile stângiștilor care-și făceau veacul la barul Barbie au fost în bună măsură îngropate de duhul din în ce mai războinic și exclusivist ce bântuie țara. Tratate cu aceeași atitudine de impetuos belicism învățat pe fronturi. O orgie de sânge, în locul nevroticului chef de noapte. O lume în alb și negru, din ce în ce mai (intolerant) fără nuanțe și fără (timp de) lacrimi. Despre o lume pradă vitejilor înarmați a vorbit și Donbas, ultimul film al lui Serghei Loznița. Exproprieri fără scrupule, amenințări de haiduci, periodice oferte de linșaj, moaște propagandistice, femei-soldățoi, lansatoare de rachete venite discret de peste graniță, dar mai ales mizanscene, cu lacrimi de crocodil cu tot. Dacă la ceva chiar se pricep rușii, acestea sunt potemkiniadele: se hrănesc cu minciună mai mult decât cu pâine. Înainte de a-i hrăni și pe alții – pe noi, de pildă, câteva decenii, dar acum și pe foștii dușmani jurați: dacă ceva chiar era, cândva, de neconceput, aceasta era alegerea lui Ronald Reagan cu sprijin KGB. Și nu doar mint impenitent, dar au suficient cinism pentru a elimina actorii, după reprezentații. O crimă care, la rândul ei, slujește altei mizanscene. Și tot așa. Excelent ca reportaj dintr-un nou tărâm al morții și silniciei, filmul lui Loznița dezamăgește, totuși, printr-un instrumentar artistic limitat aproape doar la grotesc – în siajul unei influente școli postsovietice. Grotesc pe care l-am regăsit – într-o tonalitate mai jucăușă, dar la fel de crudă – și într-unul dintre filmele în competiție, Izbiți de soartă, lucrarea de diplomă (la Köln) a tinerei Anja Kreis. Băcănița ce împachetează salamul cu poza de ziar a delfinului Putin, intransigentele lui discursuri (televizate) pentru recucerirea Ceceniei, dispute confesionale pe casa scărilor, șomeri alcoolici, polițiști corupți, deflorări printre ruine, ispita emigrării, un viol ratat la mustață, răzbunări civile de ostaș – umorul negru se împletește cu ilustrate la vreme de schimbare de țar (și de mileniu).
Alteori, pohta ce-au pohtit-o ostașii e doar pretext de melodramă – cam siropoasă (și cabotină), în ciuda ororii. Aurora boreală a octogenarei Márta Mészáros ne-a reamintit de drama bastarzilor rezultați din violurile fără șir (deseori colective) ale eliberatorilor sovietici. Elem Klimov le descrisese în Du-te și vezi! pe cele din camioanele invadatorilor, dar va mai trece ceva timp până un rus va face un film la fel de copleșitor despre violurile Armatei Roșii. Dar cea mai deconcertantă incursiune în duhul lui Ares ne-a prilejuit-o documentarul lui Talal Derki, Despre tați și fii. Întors în Siria natală, timp de doi ani se aciuează în preajma unei familii de islamist cu opt copii, într-o regiune controlată de al-Nusra în nordul țării. Tatăl, fost deținut politic, cititor curajos – o îngropase la nevoie – de literatură islamistă, afectuos cu cei mici, animat de o imensă iubire pentru răposatul Osama bin Laden, fericit de darul divin al unui prunc născut pe 11 septembrie, e un deminor curajos. Alăturarea cotidianului unei copilării (aproape) universale și unei educații în spiritul Jihad-ului lămurește mai bine istorii care altfel ne par atât de inumane. Țesătura e așa de fină, încât evoluțiile par naturale – unii băieți, după o scurtă pregătire militară, mor grabnic în luptă, cu conștiința unei datorii împlinite. În rest, jocurile vârstei sunt adaptate – de pildă, fabrică un explozibil ușor, cu efect ca de petardă, ori masacrează, cu voia Domnului (explicitată de tată), o păsărică. Remarca satisfăcută a unui localnic lămurește schimbarea adusă de conflict: înainte, satul era dominat de sufiști pacifiști, acum Jihad-ul a pus stăpânire pe inimile tuturor. Măcar unul dintre fii, mai fragil, persistă pe calea școlii – poate el va scăpa, cumva, din această atât de funcțională cultură a vieții în slujba morții. Militarii răzbunători din filmul lui Assa Dayan erau animați de trufie și ură asumate, islamiștii lui Talal Derki, în schimb, se cred inundați de iubire.
Uneori, ura nici măcar nu e clocită în tranșee. Vine pe net, dar nu e virtuală. Preferă vânătoarea, nu confruntarea – ca să fii stăpân, trebuie să-ți terorizezi slugile între un turnir și o cruciadă. U: 22 iulie al norvegianului Erik Poppe ne-a transpus în pielea vânatului – adolescenții cu vise de stânga masacrați de un compatriot de dreapta pe o insulă nu departe de Oslo. Nu are chip, doar gloanțele îl fac prezent, ca o răsuflare apropiată de gonaci. Gustă pervers speranța vie până-n ultima clipă a victimelor. Mai mult decât moartea îl preocupă hăituirea – o tortură desfigurantă, ca o dezmembrare a sufletelor. Strategia terorii se bazează tocmai pe împrăștierea pericolului. Poate veni de oriunde, oricând, când te aștepți mai puțin ori te crezi mai protejat. Ajungi să te întovărășești pretutindeni cu ea, iar eficiența ei suplinește orice criză de personal. Alteori, ostașul apasă trăgaciul din obediență cazonă, chiar dacă în vizor sunt compatrioți neînarmați. Am simțit asta pe pielea noastră, în 1989, dar alții au plătit doar fiindcă se săturaseră de ipocrizia anticomunismului – ne place ori nu, în diverse locuri și perioade, acesta a fost doar un pretext de cruntă represiune, la fel de reprobabil ca adversarul său ideologic. Șoferul de taxi al sud-coreeanului Jang Hoon romanțează povestea reală a singurului reporter străin care a filmat masacrul de la Gwangju din 1980. Filmul lui ilustrează categoria eroismului anonim (și neprogramat) – departe de revoluționarii noștri care se leagă cu lanțuri pentru pensii. Dacă inițial și-a protejat identitatea, ulterior ar fi putut deveni celebru – a rămas un oarecare șofer de taxi. Inițial, urmărea doar un câștig mai gros, dar întâmplările i-au scos la iveală și altceva în conștiință. Ar trebui să ne obișnuim cu astfel de tipologii mult mai realiste decât cele ale eroilor de profesie – mai mereu personaje îngrijorător de ambigue. Cu alte cuvinte, a fi erou de-o zi nu-i mai puțin meritoriu decât a fi erou de-o viață – nu timpul contează, vorba parabolei cu plata lucrătorilor. În altă ordine de idei, poate n-ar strica să ne întărim respingerea viscerală a militarizării societății. Ne-a reamintit-o și Rouzie Hassanova în Aparatul de radio – cu milițieni legitimând pe stradă domnișoare doar pentru niște pantaloni evazați ori cu securiști în război total cu rock & roll-ul. Am putea fi chiar empatici cu turcii, cărora bulgarii le slavizau numele – doar și ai noștri au făcut asta cu ungurii.
Poate mai cumplit decât altele, războiul civil transformă peste noapte niște civili – uneori chiar niște vecini – în călăi nemiloși. Insulta libanezului Ziad Doueiri e un remarcabil film despre lacrimile insuficient curse ale supraviețuitorilor. Un maronit și un palestinian au un banal conflict de cartier. În spatele căruia se ascund, însă, traume de demult – masacre cărora le-au scăpat cu greu. La procesul devenit de interes național, avocații celor doi se axează pe tematica victimei. Oare palestinianul nu e protejat excesiv de statutul său de om fără țară? Oare creștinul nu merită cel puțin la fel de multă înțelegere pentru doliul său – cauzat și de palestinieni, implicați în măcelul din localitatea sa de baștină, Damour. În această concurență a lacrimilor nu e drept să existe un învingător. Punctul arhimedic al poveștii e împăcarea (tainică): palestinianul vine să-l jignească pe creștinul iute la mânie, provocându-l pentru a fi lovit – îl lovise și el, cu altă ocazie. Doar după ce sunt chit la lovituri își cere iertare pentru insulta inițială, de la care pornise totul – pare o pildă de uitată înțelepciune.
O astfel de dezbatere despre victime e pusă și mai acut de un film fără războaie și masacre. Mila grecului Babis Makridis vorbește despre cotidianul unor familii burgheze. Protagonistul, cu o soție în comă, prinde gustul de a fi consolat. Și, când coma are un fericit sfârșit, nu mai știe cum să cerșească compasiunea, devenită, între timp, un viciu greu de întreținut. Va deveni un ucigaș, numai pentru a produce victime în preajmă. E o perversă metodă de a recupera darul lacrimilor. Victime care să hrănească fertilitatea raiului sunt cu duiumul în Oameni, spațiu, timp și oameni, un horror pseudo-creștin. Kim Ki-duk – în postură de Lars von Trier extrem-oriental – e de un scepicism radical: chiar și în grădina divinului Bătrân, pohta ostășească nu dispare – nici nu-i de mirare, într-o poveste ce rearanjează pervers reperele creștine.
Singura consolare ne vine dintr-un alt regn. Despre ce înseamnă sacrificiul bazat pe curaj și fidelitate mai știu parcă doar tovarășii noștrii patrupezi – în adorabila animație a lui Wes Anderson, Insula câinilor. Altfel, lacrimile fără virtuți sunt doar un anunț de moarte.
(Va urma)
