Pe aceeași temă
A fost, poate, efectul spot-ului – ca de obicei, parodic, acum și cu identitara tentă vampirică, în linie cu specificul marketing pentru export al festivalului: chiar și invitații cu pretenții din industrie au auzit mai vag de noul val (românesc) și mai sigur de Dracula (din Carpați). Într-atât de iconic a funcționat erotismul implicit al celor două eroine pseudo-bergmaniene, încât cupluri similare s-au răspândit pe ecrane (ca-n Zabriskie Point). De la început intens promotor al problematicii LGBT, TIFF nu avusese niciodată atâtea (povești) lesbiene la o singură ediție. N-a lipsit nici ultimul laureat al Oscar-ului pentru film străin, chilianul Sebastián Lelio – din păcate, mult sub potențialul său artistic, probat cu Gloria ori O femeie fantastică. Nesupunere e o ecranizare care face destule concesii gustului facil – amintind neplăcut de cum a redus Radu Mihăileanu romanul lui Nicole Krauss, Istoria iubirii. N-au prea convins nici inițiatoarea proiectului, actrița (cea mai palidă din distribuție) și producătoarea Rachel Weisz – mai degrabă sterilizată de o imagine de divă, cum a pățit și Monica Bellucci –, nici coscenarista Rebecca Lenkiewicz, de la care, după bijuteria Ida, ne așteptam la mai mult. A rezultat o melodramă mai degrabă conformistă, bazată pe tensiunea dintre responsabilitate parentală (și socială) și libertate erotică, cu un fundal religios mai intransigent – care nu lasă loc unor ambivalențe asumate, altfel deja un specific al epocii. Tânărul rabin își prinde, în cele din urmă, soția în lațul mai redutabil al servituții voluntare, deși predica lui de sinagogă e la fel de patetică cât coitul adulterin (și lesbian) din hotelul celeilalte Londre.
Într-un alt registru, Moștenitoarele lui Marcelo Martinessi provoacă mai mult prin relativul exotism – când ați văzut ultima oară un film paraguayan? – decât prin vreo veritabilă tușă de excepție – comparativ vorbind, e printre Trofeele Transilvania mai puțin memorabile. O lesbiană în vârstă își părăsește tovarășa, ispitită de farmecele unei mai tinere bisexuale. Totul pe fondul unei amenințătoare degradări, deopotrivă sărăcie și senilitate. Ne aduce aminte de un mai vechi laureat al festivalului clujean, vecinul său uruguayan Whisky. Aceeași banalitate a cotidianului, întreruptă brusc de o tardivă ruptură de cadru – respectivele eroine, pur și simplu, pleacă după o lungă monotonie, spre surpriza tuturor, ca un gest de tardivă vitalitate. Merită menționate, în schimb, scenele de închisoare – un univers aparte, cu potențial de realism magic – și interpretarea Anei Brun – care ne duce cu gândul, oarecum, la imponderabila buimăcie a Luminiței Gheorghiu. În orice caz, potrivit regizorului, similitudinile dintre țările noastre sunt suficient de semnificative, istoric și cinematografic – cu alte cuvinte, atât sarcasmul lui Cioran, cât și exclusivismul lui Noica sunt inoportune: sentimentul paraguayan al ființei nu e departe de cel românesc. Dacă ne luăm, însă, după Câteva conversații despre o fată foarte înaltă, al doilea film – după Legături bolnăvicioase (2006) al lui Tudor Giurgiu – despre lesbienele autohtone, diferențele sunt, totuși, marcante. Desigur, protagonistele au cu totul alt profil: studente, chiriașe de bloc, de extracții sociale contradictorii, versatile pe Skype, încă stridente – una mai libertină, alta mai inhibată; una mai asumată, alta mai tăinuită – în raport cu obișnuința (îndelungă) împăcată cu sine a bătrânelor Chela și Chiquita. Totul e mai în joacă, fără cine știe ce intensitate existențială, prea asimetric – una e invazivă, cealaltă ambivalent retractilă. Chiar și filmul în film – un pretins documentar de școală de regie – are un iz de (involuntară) parodie, gratuit burlescă – așa încât nu ne învață mai multe despre o conviețuire decât tatonările celeilalte relații. Haosul postadolescentin al sentimentelor explică mult mai multe decât dificultățile vieții de lesbiană într-o societate încă difuz ostilă.
Miza crește, însă, semnificativ în cazul minimalismului din Proasta creștere al lui Cameron Post, inspirat dozat (de regizoarea Desirée Akhavan) cu indeterminări adolescentine, cu nespuse și cu grimase abia perceptibile. Dincolo de pasiuni lesbiene, e vorba mai degrabă de un roman de (de)formare, într-o lume în care religia denotă, nu o dată, îngrijorător de multă improvizație, într-o ambiguă înlănțuire de idealuri și practici. Asumându-și responsabilitatea luptei cu păcatul, foștii păcătoși caută să-și răscumpere vechile ezitări printr-o patetică intransigență în raport cu (toți) ceilalți – cazul augustinian e unul dintre cele prestigioase. E reconfortant, pentru aceștia, să echivaleze homosexualitatea cu dependența de droguri, ceea ce supralicitează ipoteza unei concupiscențe de nedomolit prin proprie voință. De aceea e sexualitatea un cal de bătaie preferat pentru conservatori: combinația de optativ și presant poate fi ușor mistificată în detrimentul celui dintâi și pentru penalizarea celui din urmă. Nici nu-i nevoie de intenții reprobabile pentru ca efectele să fie, cel puțin uneori, dezastruoase – consilierea duhovnicească își arogă oricum repere care relativizează (funest) proba realității. Fără a mai vorbi de haosul din lumea puterilor nevăzute, unde poți avea orice pretenție fără riscul unei verificări plauzibile. Cazul american e reprezentativ, întrucât permite o mai nebănuită proximitate între cele două lumi, altfel (aproape) incompatibile – când fug din tabăra de reeducare, pe furgoneta în care s-au urcat se observă un mic abțibild electoral: Clinton/Gore.
Ușa unui erotism mai larg – travestiți, cocote masculine, masochiști – ne-a deschis-o, în schimb, o compatrioată. Nu mă atinge-mă i-a dezamăgit pe unii – care râvneau la un porno chic neaoș –, dar i-a entuziasmat pe alții, seduși probabil de combinația de terapeutică și polimorfism sexual. E salutar apelul la un protagonist cu dizabilități majore – în general, ne dezgustă asocierea erotismului cu urâtul, cu atât mai mult cu morbidul și disfuncționalul, ca și cum numai unele trupuri ar merita. Dar pentru a reuși să se bucure de ceea ce-i părea refuzat – penisul îi funcționează normal, spre deosebire de alte membre –, pasul de la iatacul intim la clubul de bondage nu era obligatoriu. Dacă ai o problemă cu atingerile, iar la bază zace o criză de intimitate, de ce s-o tratezi tocmai prin mistificarea intimității? Terapeuții în cauză apelează din plin la un verbiaj psihologizant, dar a rupe emoția de sentiment e departe de a fi o metodă universală. A te duce la bordel și a curta (cu iluzia îndrăgostirii) nu-s chiar același lucru. Astfel încât tematica intimității – pentru conformitate, să apelăm, ca și polițistul lui Porumboiu, la DEX – e mai degrabă abuziv invocată. În raport cu mama castratoare – originea proiectului, conform regizoarei Adina Pintilie, ea însăși personaj al acestui pseudo-documentar –, lupta cu inhibițile are aici de-a face mai mult cu o intimitate cabotină și cu un voluntarism (jubilatoriu) cel puțin ambiguu. Mai cinstit ar fi să recunoaștem că suntem, deseori, niște imprevizibili perverși.
Traumele pe care le lasă părinții nu trebuie, însă, văzute doar în cheie regresivă. Uneori, absența e stimulatoare – în Tatăl (1966) lui István Szabó, de pildă, în același timp o metaforă a mistificării istoriei –, alteori concurența (între adoptiv și natural) nu are perdanți – ca în drama sardă a Laurei Bispuri, Fiica mea, unde protectoarea (pedantă) și fantezista (dezmățată) par mame complementare. Părintele, de altfel, poate deveni semnificativ chiar și (extrem de) tardiv – în melodrama Nuntă post-mortem a israelianului Savi Gabizon, el află deodată de nașterea și de moartea fiului. Tot ce mai poate – dincolo de un travaliu ambivalent al conștiinței, confruntată cu o absență neimputabilă, dar nu mai puțin apăsătoare –, după ce mizase (zadarnic) pe salvgardarea unei sarcini (destinate avortului de fosta iubită a băiatului), e să-l însoare cu o altă moartă (de-o vârstă – vorba vine). De fapt, intenția e de-a isca un (fantezist) triunghi amoros, astfel încât să-l vindece (post-mortem) pe băiat de o pasiune morbidă pentru frumoasa lui profesoară – pe care și-o închipuie (în duhul lui Fellini din Ispitele doctorului Antonio) drept o uriașă împerechindu-se cu semețele turnuri urbane. Rezultă doar o nuntă ca pe vremuri, negociată de părinți în locul tinerilor. Dar printre beneficiile secundare ale unui doliu metamorfozat (à la Miorița) în festin nupțial, nu-i de neglijat jocul cu responsabilitățile paterne – închipuirea momentelor de cumpănă, când un sprijin afectuos și înțelept ar fi putut conta.
Alteori, copilul e, la început, doar un pretext – pentru a-și determina iubitul să-și părăsească, în sfârșit, soția, de pildă, ca în Ivan al slovenului Janez Burger. Nu e un accident de contracepție, ci parte a unui plan, dar debutul ca mamă e încă ambivalent. Egoismul tatălui – care, de altfel, își urăște soția, dar e ahtiat după bani – va duce, treptat, spre o soluție greu de prevăzut inițial: pentru a conjura alternativa adopției, mama își va trăda iubitul încolțit de dușmani. O astfel de metanoia ne aduce aminte de frații Dardenne din Copilul ori din Tăcerea Lornei: o paternitate / maternitate ușuratică, întâmplătoare ori tocmai bună de speculă, poate sfârși într-o responsabilitate înfocată.
O înfocare care, în alte cazuri, ascunde doar nevroze și patimi. Ape tulburi al braziliencei Carolina Jabor reflectă implacabila tragedie a unui linșaj. Tema falsului pedofil a mai tratat-o și Thomas Vinterberg în Vânătoarea. De data aceasta, tăvălugul e potențat de libertatea la cheie a Internetului, unde o postare e mai mult decât un zvon – deseori funest, ca atare, în istorie –, cu pondere de sentință învestită prematur cu o seducătoare legitimitate. Verba volant, scripta manent – ceea ce se aplică și flecarelor cuvinte consemnate într-un chat colectiv pe ecrane electronice. O mutație antropologică face ca scrisul public să fie acum nu doar accesibil (aproape) oricui, ci și nesupus vreunei intermedieri, nici măcar a zețarului, dacă nu a cenzorului: nimeni nu mai stă între gândurile tale și expresia lor scrisă – totodată, încă nu realizăm suficient că autoritatea acesteia din urmă e avantajată de o aură ce lipsește simplei vorbe șuierate printre dinți. Un popular antrenor de înot pentru copii se trezește acuzat subit de un sărut neavenit – urmările sunt, în scurt timp, dramatice, iar deznodământul nu poate fi decât, în cel mai bun caz, ambiguu: pata riscă să nu se șteargă niciodată cu totul, fără a mai vorbi de daunele de parcurs. Adevărata problemă sunt, de fapt, părinții, care se ascund, deseori, în spatele unei afecțiuni isterice față de prunci, gată să dea vina pe oricine altcineva pentru eșecurile lor. Ca și cum dascălii ar fi niște simpli frizeri, uitând că în joc e o rețea mai complexă de sprijin al evoluției copiilor, care nu gravitează neapărat în jurul părinților. În plus, să nu fim ipocriți – ce preferăm? Un dascăl afectuos și implicat sau unul rece și distant? Poate nu le-ar strica părinților un curs despre adevărata pedofilie – altfel riscă să pățească precum protagonistul din Pororoca, pradă stringentei nevoi de țap ispășitor.
(Va urma)
Prima parte a acestui articol poate fi citită aici.
