TIFF 4

Cel putin la un capitol Festivalul International de Film Transilvania a crescut de la editia de anul trecut la cea de anul acesta: afluenta publicului. In celelalte puncte e greu ca el sa mai creasca - ma refer aici in primul rand la numarul de filme proiectate - in jur de 100 de lungmetraje. Asta pentru ca un festival de genul acesta (cu o competitie internationala) nu se intinde pe mai mult de 10 zile, iar Clujul nu are deocamdata decat 3 sali de cinema (Republica, Arta, Victoria), in ultima instanta si o a patra - Favorit, in care festivalul sa poata avea loc, plus un ecran in aer liber, cu proiectii de seara. In aceste conditii, e imposibil ca in festival sa fie mai mult de 100 de filme, dat fiind si faptul ca, de regula, un film ar trebui proiectat de cel putin 2 ori.
Nici structura si nici calitatea filmelor nu s-au schimbat - asta inca de la prima editie - existand acelasi director artistic - Mihai Chirilov. Aceleasi sectiuni: Competitia internationala, SuperNova, Fara limite, Umbre, 3 (regizori) x 3 (filme), Zilele filmului romanesc, Evenimente speciale. Sectiunea suplimentara a fost Rockumentar (documentar rock), iar zoom-urile s-au pus pe cinematografia britanica (True Brit) si suedeza (Bitter suedez).
Premiile, spun cei mai multi din cei cu care am discutat, au fost foarte echilibrate. Ca membru al juriului anul acesta, nu o sa scriu prea multe din culisele jurizarii pentru ca nici nu am ce: lucrurile s-au petrecut foarte calm, ne-am inteles excelent, n-au existat discutii aprinse - totul a fost cat se poate de cool. Singurul lucru care merita dezvaluit, cred, e ca n-a trebuit nici o clipa sa fac lobby pentru Moartea Domnului Lazarescu, al lui Cristi Puiu, pentru ca toti ceilalti membri ai juriului au avut aceleasi pareri in legatura cu el: e un film cu o regie foarte foarte buna si cu un joc actoricesc de exceptie. Drept pentru care i-au si fost atribuite premiile de regie si interpretare (Luminita Gheorghiu, cu adevarat remarcabila, si Ion Fiscuteanu). In plus, a obtinut Premiul publicului, Premiul FIPRESCI, Premiul pentru cel mai bun film romanesc prezentat la TIFF. Voi reveni cu mai multe comentarii despre film in momentul lansarii lui in cinematografe - undeva in toamna, septembrie-octombrie.
Marele premiu am tinut sa-l impartim intre doua filme pe undeva opuse: 4, al rusului Ilia Hrjanovski, si Whisky, al uruguayenilor Juan Pablo Rebella si Pablo Stoll. 4 e un film provocator, cu minusuri, e drept, dar cu scene extraordinar de puternice care rup cu intreaga traditie a cinematografului rus, alaturi de altele care o continua. Scena de inceput a filmului, cu buldozerele ce sparg asfaltul si cainii innebuniti de groaza, urmata de una aproape la fel de suprarealista, a conversatiei pe timp de noapte intr-o cafenea moscovita - e imposibil sa nu-ti ramana intiparite mult timp in minte. Este apoi, in 4, scena intoarcerii acasa, in sat, si drumul fetei prin locurile pustii ce despart gara de sat. E un drum, pe undeva, inversul celui din Zona, din Calauza lui Tarkovski, coplesit de “real”, ostentativ de lipsit de orice incarcatura. Si, in sfarsit, al treilea timp al filmului - scenele din sat, petrecerile de dupa inmormantare, de-a dreptul felliniene. Pentru toate aceste provocari, dublate de imagini foarte puternice (filmul a obtinut si Premiul pentru imagine), 4 a meritat Trofeul Transilvania.
Oarecum la polul opus se afla Whisky: al doilea film al regizorilor uruguayeni, dupa un foarte remarcat deja 25 Watts, matur, foarte bine tinut in mana, rotund si bine cizelat. E un film atasant despre singuratate, cu un umor putin absurd si cu cel putin o interpretare care se remarca: Mirella Pascual. Profund, sensibil, cu un simt rar al umanului, despre lupta zilnica a omului pentru viata cotidiana si despre cat de greu poate fi sa supravietuiesti decent.
Ta divna splitska noc / O noapte minunata in Split (2004), al croatului Arsen Anton Ostojic, si Voksne mennesker/Cel din urma va fi cel dintai (2005), al islandezului Dagur Kári (regizorul lui Noi albinosul) ar fi meritat si ele ceva dar, din pacate, premiile au fost prea putin numeroase. Nici Calvaire/Calvarul (2004), al belgianului Fabrice Du Weltz, nu a fost rau deloc - o imagine foarte buna, o atmosfera bine construita si cel putin o interpretare excelenta: Jackie Berroyer.
Au iesit insa din calcul Childstar/Copilul minune, film canadian semnat Don McKeller; Hotel, al austriacei Jessica Hausner, desi incepe bine dar, din pacate, continua rau; The Heart is Deceitful Above All Things/Saraca inima mea, de Asia Argento - poate cel mai prost din competitie; Sivi kamion crvene boje/Camionul rosu-gri, de Srdjan Koljevic, cu un umor prea bine-cunoscut, isteric-balcanic-kusturician. Si, din pacate, s-a retras din competitie Joan/Ioana, al maghiarului Mundruczo Kornel.
Toti membrii juriului au fost de acord sa i se dea o Mentiune speciala lui Private, al italianului Saverio Costanzo. Actiunea filmului se petrece in teritoriile palestiniene ocupate de israelieni si explica foarte bine legea conform careia violenta naste violenta. E, de asemenea, exemplificata foarte bine rezistenta fata de nedreptatile unei politici fundamental gresite, de semi-exterminare a unei populatii (palestinienii) ce are tot atatea drepturi ca cea fondatoare a statului, ce are puterea pe acel teritoriu in momentul de fata (israelienii). Ca nu se ajunge la pace e si vina extremistilor palestinieni, fara nici o indoiala, dar Israelul n-ar trebui sa uite ca cel puternic trebuie sa intinda mana celui slab si ca autoritatea trebuie sa fie cea ingaduitoare, nicidecum invers. Niciodata minoritarul nu va face primul pas, e impotriva firii. Minoritarul, atunci cand e nedreptatit, are tendinta sa reziste, sa protesteze si sa lupte. Din dorinta de razbunare sau de frica. Iar astfel se ajunge la cercul vicios al violentei si vendetei, din care nu se mai poate iesi in Israel/Palestina. In Private sunt foarte bine explicate aceste lucruri, printr-o poveste revoltatoare si, din pacate, banala in Teritorii. De aceea am considerat in unanimitate ca acesta e filmul ce se potriveste foarte bine acelui gen de Premiu ecumenic. Cum insa la TIFF nu exista un asemenea premiu, i-a fost acordata Mentiunea speciala din (am justificat noi) motive umanitare/legate de pace. Evident ca decizia a fost una politica (chiar daca filmul nu e lipsit de calitati estetice), am asumat-o si nu am ascuns-o. Din celelalte atractii ale festivalului, in top s-au aflat Oldboy (2004), al deja foarte apreciatului Park Chan-wook (prezent in persoana in ianuarie anul trecut la Bucuresti, cu ocazia editiei a doua a FestAsia); Hauru no Ugoko Shiro/Castelul umblator al lui Howl (2004), al animatorului japonez Miyazaki Hayao (regizorul Calatoriei lui Chihiro); Cesky sen/Visul ceh (2004), documentarul cehilor Vít Klusak si Filip Remunda; Hawaii, Oslo (2004), al norvegianului Erik Poppe; Vera Drake (2004), de Mike Leigh...

La sectiunea 3x3, anul acesta au fost trei regizori foarte speciali, unul cu mare succes si la critica, si la public - Alejandro Amenábar; ceilalti doi nu foarte cunoscuti, dar cu stiluri foarte personale: suedezul Roy Andersson si francezul Jean-Jacques Beineix. Ambii sunt putin prolifici. Andersson are un univers semi-absurd, cu ritm foarte lent si personaje alienate; iar Beinex e printre cei mai controversati regizori francezi, din pacate prea putin apreciat de critica, un fel de rebel al cinematografului hexagonal, cu un univers vizual semi-oniric de exceptie. Acel gen de regizor ce va fi inteles si apreciat la adevarata valoare la mult timp dupa ce va fi disparut, din pacate.
Evident ca de la TIFF 2005 n-au lipsit horror-urile si stranietatile. Excelent De Grønne slagtere/Macelarii verzi (2003), al danezului Anders-Thomas Jensen, de exemplu. Sau bizareria unuia din copiii teribili ai horror-ului japonez - Marebito, de Shimizu Takashi (autorul lui The Grudge, lansat de curand in cinematografele romanesti). Dar dezamagitor 9 Songs/9 cantece (2004) al lui Michael Winterbottom si insuportabil de prost O Fantasma/Fantasma (2000), al portughezului Joao Pedro Rodrigues.
Surprize foarte placute: The Saddest Music in the World/Cea mai trista muzica din lume (2003), al canadianului Guy Maddin; si Strings (2004), al danezului Anders Ronnow Klarlund, film cu papusi perfect scenarizat si regizat.
Era de asteptat o performanta din partea lui Lukas Moodysson cu Ett Hal I Mitt Hjärta/O gaura in inima mea (2004) si filmul chiar asta e: o performanta!
Si, nu in ultimul rand, 50% din filmografia a doi regizori foarte speciali - fratii Quay.
Remarcabil!