Tiff-limited

„Câtă lume din sală este născută după căderea comunismului?”, întreabă Oana Giurgiu, producătoarea filmului Libertate, înainte de proiecția de la Opera Maghiară din Cluj. O pădure de mâini se ridică, surprinzător de numeroasă pentru noi, cei care facem parte din altă categorie.

După vizionare îmi dau seama însă că acest film al regizorului Tudor Giurgiu este, într-o oarecare măsură, dedicat indirect generației născute după anii ʼ90, cu alte cuvinte celor care, prea preocupați de costul adidașilor, lungimea genelor false, TikTok și prețul bolizilor, nu mai au timp sau interes pentru trecutul recent.

„Se strigă foarte mult în filmul acesta… de altfel, e un film care demonstrează că acela care strigă mai tare câștigă până la urmă”, comentează Oliver Stone a doua zi, explicând, de asemenea, de ce filmul l-a impresionat și l-a pus pe gânduri.

Într-adevăr, și eu uitasem gălăgia foarte mare a zilelor din decembrie 1989, sau sentimentul pregnant de „no man’s land” trăit atunci. Strigăte, haos, teamă și agresivitate, o dare peste cap a lumii, care ar fi putut înflori către libertate, dar care s-a blocat psihologic în capcana unei – metaforice în film – piscine fără apă.

Tudor Giurgiu alege să facă un film clar, unul în care teama, confuzia, nesiguranța și, în același timp, viclenia și oportunismul sunt toate la vedere, demonstrând spectatorului cum, din păcate, de atunci și până azi, nimic nu a fost cu adevărat dus până la capăt. Nu avem răspunsurile vindecătoare despre „revoluție”, nu ne-am preocupat cu adevărat să le avem. Sistemele de putere s-au regrupat rapid, minciuna a triumfat, vinovățiile s-au diluat, sentințele celui „care strigă cel mai tare” au fost luate drept adevăr. Nu este o concluzie comodă, dar e una pe cât de justă, pe atât de neliniștitoare.

Abuzul făcut celor încarcerați în piscină, la Sibiu, și etichetați „teroriști” – cazul e real – nu este nici până azi elucidat, așa cum nu sunt finalizate procesele revoluției și cel al mineriadei, dar, crede regizorul, ele nu trebuie, tocmai de aceea, să fie uitate.

Plasându-se îndrăzneț și convingător între filmul de artă și cel „de consum”, Tudor Giurgiu își urmează, cu Libertate, un angajament artistic civic și etic foarte consecvent (dovadă stau celelalte creații ale sale, de la Legături bolnăvicioase la De ce eu).

Este o peliculă care, înainte de orice, te interesează, te tulbură și te emoționează. Este un film care articulează răspicat: ne preocupăm de problemele planetei, dar nu elucidăm ceva esențial – evenimentele din 1989!

Nu a fost o surpriză că, la Gala Tiff 2023, acesta a luat premiul pentru cel mai popular film românesc.

Impresionant este și faptul că trei sute de oameni au luat parte la realizarea lui, în pandemie… repet, în pandemie. În sine, este o mare performanță.

În fine, în seara Galei Tiff, Tudor Giurgiu a ținut să spună că, aflând de premiul luat de Libertate pentru cel mai popular film românesc, a vrut să se asigure că nu va fi posibilă vreo bănuială de manipulare a rezultatelor și că platforma pe care s-a derulat votul e una independentă de TIFF. Nu am putut să nu mă gândesc în ce măsură cauza acestui fel neîncrezător și preventiv de a gândi, încă generalizat în societatea noastră și atât de toxic, are exact rădăcinile pe care filmul său le expune. Pentru că adevărul despre revoluție rămâne în ceață, pentru că ruptura de încredere nu s-a vindecat, România este încă o societate profund și atât de păgubos bolnavă de suspiciune. 

La celălalt pol al punerii în discuție a ideii de libertate se află alt film prezent în selecția Festivalului Transilvania din acest an, cel al Laurei Poitras: Toată frumusețea și durerea /All the beauty and the bloodshed.

Câștigător al Oscarului pentru documentar 2022, filmul pare că este doar o poveste despre activism și despre alegerea de a milita până la capăt pentru o cauză căreia i te dedici și în care crezi, în beneficiul comunității.

Dincolo însă de povestea evidentă, filmul spune istoria personală a vieții unei celebre fotografe, Nan Goldin, și descrie cu multă subtilitate relația dintre alegerile ei de viață și de vocație și determinarea de a folosi propria celebritate pentru a da voce unei atitudini etice.

Care sunt valorile nonnegociabile în care credem și cum ne manifestăm activ pentru a veghea, fiecare cu mijloacele pe care le are la dispoziție, ca aceste valori să fie respectate de societatea în care trăim? Acestea sunt, cred eu, întrebările la care filmul Laurei Poitras încearcă să răspundă prin intermediul poveștii al cărei personaj central este Nan Goldin.

Urmărind relatarea invadată de imagini de arhivă fabuloase aparținând artistei, suntem antrenați într-o meditație prețioasă și particulară asupra noțiunilor de bine și de rău, conservatorism și nonconformism, acceptare și excludere…

Dar volutele existențiale care o conduc pe Nan Goldin la acțiunea sa militantă împotriva familiei Sackler limpezesc un portret cu o ancoră etică solidă, cu atât mai mult cu cât este trecută prin experiențe tragice directe.

Sacklerii vor să își „spele” păcatele și imaginea. Ei s-au îmbogățit din distribuirea unui medicament adictiv și toxic, ale cărui efecte secundare sunt cunoscute, dar pe care ei, în mod deliberat, aleg să le ignore.  Donațiile generoase către faimoase colecții și muzee ascund un adevăr criminal. Goldin, împreună cu un grup fidel,  pornește o acțiune de demascare și cere muzeelor să nu mai primească aceste donații, dată fiind originea lor condamnabilă.

Fără a da alte detalii despre deznodământ, e de observat în ce măsură alegerea de a se angaja în această acțiune pune în pericol propria carieră a lui Nan Goldin – chiar dacă la nivelul său de recunoaștere s-ar putea spune că riscul e minim. Eu personal nu cred asta.

În același timp, cât de puternic e liantul de încredere între cei angajați în acțiunea pe care ea o conduce și, de asemenea, cât de remarcabilă este decizia unui muzeu precum National Gallery din Londra (urmată de decizii ale altor muzee, printre care și MET din NY) de a renunța la donația familiei Sackler pentru a putea prezenta retrospectiva fotografei.

Dovadă că undeva, în societățile libere și cu democrații solid instalate, parcă mai există o șansă ca valorile etice fundamentale să reziste. Dar și o dovadă că totul poate să pornească de la o alegere individuală de a face un lucru bun, folosind instrumentele care îți stau la dispoziție și fără să ai o agendă condusă de interese, ci una ghidată de principii.

Scriu despre aceste două filme fiindcă ambele pun, de fapt, în discuție, ideea de libertate. Libertatea ca aspirație și libertatea ca acțiune individuală, responsabilă și intențională în favoarea societății.

Ele sunt, de asemenea, două filme despre opoziția dintre suspiciune și scepticism în relație cu libertatea. Cu cât vom fi mai suspicioși, vom fi mai puțin liberi.

Cu cât vom fi mai sceptici, cu atât vom privi realitatea mai critic, mai avizat, va fi mai greu să cădem pradă propagandelor de tot felul și intoxicării media sau de orice altă natură.

Speranța noastră rămâne – aș spune în concluzie – în pădurea de mâini ridicate la întrebarea Oanei Giurgiu: „Câtă lume din sală e născută după căderea comunismului?”

Speranța care va rezista și ea până la proba contrarie. //